Meniu

• » Bun Venit
  • Scrisoare
• » Tratatul de Istorie
  • Capitole
  • Ilustri FM
  • Trimite Material
• » Oriente/Ateliere
  • Masoneria Lugojana
• » Galeria de Onoare
  • Sever Frentiu
• » Orientul Etern
  • Florian Pittis
  • Ionel Popteanu
• » Linkuri Utile
• » Contact

Ilustri Franc-Masoni Romani

A

ARON, Florian (1805-1887)

      Istoric, profesor şi publicist. Studii gimnaziale la Blaj şi universitare la Budapesta. Propagator al ideilor Şcolii Ardelene în Ţara Românească. Solicitat de Dinicu Golescu (şi el mason), începe să predea din 1830 la şcoala acestuia din Goleşti. Profesor la Colegiul Naţional „Sf. Sava“ din Bucureşti (1832-1847), membru al Societăţii Filantropice, participant la Revoluţiile de la 1848 din Ţara Românească şi Transilvania, profesor, din nou, la Colegiul Naţional Sf. Sava (1857) şi Universitatea Bucureşti (1864). A cola­bo­rat la “Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, “România” – primul cotidian românesc, şi “Telegraful român”. A fost printre pri­mii care a subliniat necesitatea cunoaşterii istoriei naţionale, în lucrarea sa “Idee re­pede de istoria Prinţipatului Ţării Româneşti”, 3 volume.

    În 1838 era Orator într-o lojă bucureşteană, iar după 3 ani, Venerabil.

 ALECSANDRI, Vasile (1818 sau 1821-1890)

      Scriitor şi om politic. După studii de medicină şi drept la Paris (1834-1839), revine la Iaşi unde va fi director al Teatrului Naţional (1840-1842). Are legături  strânse cu Societatea medicilor şi naturaliştilor. Participă la Revoluţia de la 1848, la Unirea Moldovei cu Ţara Românească în 1859, îndeplinind apoi mai multe misiuni diplomatice în Italia şi Franţa (1859), respectiv la Paris (1885-1890). A condus revista România literară (1855) şi a publicat prima mare culegere de poezie populară românească: “Poezii poporale. Balade. Cântice bătrâneşti” (1853). Principalele sale lucrări literare sunt: poezii istorice (ciclul “Ostaşii noştri”), “Pasteluri”, comedii satirice (“Iorgu de la Sadagura”, “Iaşii în carnaval”, ciclul “Chiriţelor…”), drame (“Despot-Vodă”, “Ovidiu”, “Fântâna Blanduziei”), proză de călătorie (“O plimbare la munţi”, “Călătorie în Africa"). A fost membru fondator al Societăţii Literare Române (1867), apoi membru de onoare al Societăţii Academice Române (1871).

    În 1857 era membru al unei loji din capitala Moldovei.

 

    ALEXANDRESCU, Grigore (1810-1885) Poet

      A făcut parte din Societatea Filarmonică. Director al Arhivelor Statului (1850), director al Eforiei Spitalelor (1859), candidat pentru Senat (1868). Principalele sale lucrări literare sunt: meditaţii şi elegii romantice (“Anul 1840”, “Umbra lui Mircea. La Cozia”, “Răsăritul lunii. La Tismana”, “Satiră. Duhului meu”), fabule (“Boul şi viţelul”, “Câinele şi căţelul”, “Dreptatea leului”), proză de călătorie.

    Se pare că a fost iniţiat în 1848 într-o lojă din Bucureşti.  

 

ARGETOIANU, Constantin (1871-1955) Om politic

      Ministru de Justiţie (1918), Finanţe (1920), Interne (1920-1921), Agricultură (1927-1928), Industrie şi comerţ (1928) şi prim-ministru (28 sept.-24 nov. 1939). Mare Maestru şi Mare Patron al Ordinului Masonic Român. Petre Ţuţea relatează că Argetoianu a fost întrebat odată de nişte tineri: „Sunteţi francmason, domnule ministru?“, iar el le-a răspuns: „Fugi, bă, de-aici. Am fost, e un fleac“.

 

ASACHI, Gheorghe (1788-1869) Om de cultură şi scriitor

      După studiile efectuate la Lvov, Viena şi în Italia (1796-1812), a lucrat la Departamentul Trebilor din Afară şi la Epitropia Învăţământului Public. A fost profesor, agent diplomatic la Viena, întemeietor al teatrului românesc (1816), al primei gazete din Moldova, “Albina Românească” (1829), al Academiei Mihăilene (1835). A făcut parte din Comisia pentru redactarea Regulamentului Organic. A scris multiple genuri literare: sonete, fabule, balade, poe­me fantastice, drame şi nuvele istorice.

    Se pare că a fost iniţiat la Milano, în Italia. În 1830 era Venerabilul unei loji din Iaşi, iar în 1866 a participa la lucrările Lojii Steaua României, tot din Iaşi.

 

B

BĂLCESCU, Nicolae (1819-1852) Om politic, istoric, economist, scriitor şi gânditor democrat-revoluţionar

      Participant activ la Revoluţia din 1848, pregătită, în prealabil, în cadrul Lojii Frăţia. Secretar al Guvernului Revoluţionar Provizoriu de la 1848. A avut un rol de seamă în stabilirea obiectivelor revoluţiei din Ţara Românească, în conducerea şi orientarea acesteia. A fost figura cea mai înaintată a Revoluţiei de la 1848 din Ţările Române şi unul dintre cei mai proeminenţi revoluţionari europeni. După înfrângerea revoluiei a fost exilat în Italia unde, conform opiniei lui Horia Nestorescu-Bălceşti, „militează alături de Giuseppe Mazzini şi de ceilalţi membri ai Comitetului Central Democratic European de la Londra, pentru revoluţia viitoare“. Întreaga sa operă este străbătută de ideea dezvoltării, a progresului ca lege necesară a istoriei. Gânditor profund, el s-a ridicat până la ideea unei revoluţii generale a tuturor popoarelor, în scopul „înălţării plebeianismului la putere“. A acordat condiţiilor economice un rol important în explicarea fenomenelor istorice şi a militat  pentru cucerirea libertăţii naţionale, pentru înfrăţirea popoarelor. Principalele sale lucrări sunt: “Puterea armată şi arta militară de la întemeierea principatului Valahiei până acum” (1844), “Despre starea socială a muncitorilor plugari în Prin­cipatele Române în deosebite timpuri" (1846), “Mersul revoluţiei în istoria românilor" (1850), “Chestiunea economică a Principatelor Danubiene” (1850, în franceză), “Românii supt Mihai Voievod Viteazul” (neterminată, editată postum în 1878).

    În 1847 a fost Venerabilul Lojii Frăţia din Bucureşti. Iată opinia sa despre libertate: „Sufletu-mi te slăveşte încă, înzeită libertate şi cred că va veni ziua fericită, ziua izbândirii, când omenirea întreagă se va scula şi va sfâşia acest văl şi duşmanii tăi se vor împietri la vederea chipului tău de lumină; atunci nu va mai fi nici un om rob, nici naţia roabă, nici om stăpân pe altul, nici popor stăpân pe altul, ci, domnirea Dreptăţii şi Frăţiei. Aceste cuvinte ce odată am dat deviză naţiei mele vor domni lumea. Vai, nu voi avea nevoie de a vedea această zi, dar şi eu asemenea am muncit şi am pătimit pentru dreptate şi cel din urmă al meu cuvânt va fi încă un imn închinat ţie, ţara mea mult dragă“.    

 

BĂRBULESCU, Constantin (16 august 1907-2003) Inginer şi gânditor

      În şcoala generală a fost coleg şi bun prieten cu Mircea Eliade, iar în Şcoala Politiehnică, pe care absolvit-o în 1932 – cu acad. Constantin Moisil. Începe să lucreze la Fabricile Malaxa, împreună cu acad. Elie Carafoli, participând la crearea a trei prototipuri de avioane, dintre care IAR 14 a devenit foarte cunoscut şi apreciat pentru caracteristicile sale constructive. Între 1940-1944 lucrează la Fabricile de armament şi muniţie din Copşa Mică şi Cugir. În perioada 1946-1952 îşi deschide o firmă personală, acordând un ajutor fratern tuturor celor care aveau nevoie de el, iar între 1952-1957 activează în cadrul Institutului de Proiectări pentru Maşini şi Electrotehnică (IPROMET).

    În 1936 îl întâlneşte pe inginerul Victor Stroescu, venit din Franţa, care-l introduce în lumea Masoneriei, în 1938 fiind iniţiat în Loja Isis din Orientul Bucureşti (aici activează timp de un an, până la trecerea în adormire a Masoneriei române. La reaprinderea luminilor, în 1944 îl găsim în Loja Osiris, iar în 1948, când s-a intrat din nou în adormire, era Maestru Venerabil al Lojii Cosmos. După ultima reaprindere a luminilor din 1993 a fost Mare Orator al Marii Loji Naţionale din România, între 1993 şi 1996, Maestru Venerabil ad Vitam al Lojii George Washington, Locotenent Mare Comandor al Supremului Consiliu de Rit Scoţian Antic şi Acceptat şi Mare Comandor ad Interim al Supremului Consiliu de Grad 33 şi Ultim de la Paris pentru România.   În 2003, s-au aprins luminile Lojii Constantin Bărbulescu nr. 157 din Orientul Bucureşti; în 2008, acest atelier număra 37 membri activi, dintre care 26 sunt maeştri, 6 sunt calfe, 5 sunt ucenici. Pe lângă lojă funcţionează o asociaţie cu acelaşi nume.

 

BĂRNUŢIU, Simion (1808-1864) Om politic şi gânditor

      Profesor de filo­sofie la Blaj şi participant activ la Revoluţia de la 1848 din Transilvania. Exilat la Viena după înfrângerea Revoluţiei, îşi termină studiile în drept (1852), susţinându-şi doctoratul la Universitatea din Pavia, Italia (1854). Revine în ţară ca profesor la Academia Mihăileană şi apoi la Facultatea de Drept din Iaşi, unde a fost primul profesor de filozofie. A predat cursuri de psihologie, pedagogie şi drept, fiind un adept al dreptului natural. Gândirea sa socială şi filosofică are ca teme libertatea şi independenţa naţională, dreptul tuturor popoarelor la viaţă şi propăşire, posibilităţile omului de a cunoaşte lumea. Autor al mai multor lucrări: O tocmeală de ruşine şi o lege nedreaptă (1842), Rapor­turile românilor cu ungurii şi principiile libertăţii naţionale (discurs rostit în Catedrala din Blaj la 2/14 mai 1848), Dreptul public al românilor (postum, 1867), Dreptul natural public (postum, 1870), Pedagogia (postum, 1870), Psihologia empirică şi logica (postum, 1871), Este­tica (postum, 1972), precum şi al mai multor cursuri universitare de metafizică, etică şi istoria filosofiei.

    În 1856 participa la lucrările unui atelier din Iaşi.

 

BIBESCU, George G. (1834-1902) Principe

     Fiul domnului Gheorghe Bibescu. Face studii militare în Franţa, la Saint Cyr (1856-1857) şi ia parte, distingându-se ca ofiţer al armatei franceze, la războiul din Mexic (1862). Revine în ţară în 1863, în calitate de căpitan al armatei române, după patru ani pleacă în Algeria, iar în 1870 participă la războiul franco-prusac. În 1888 conduce delegaţia României la Expoziţia Universală de la Paris.

    Nu se cunosc (încă) locul şi data iniţierii sale. În 1902 era Mare Maestru al Marii Loji Naţionale din România.

 

BIBESCU, George Valentin (1890-1941) Pilot

      Fiul lui George G. Bibescu. Promotor al aviaţiei sportive şi al automobilismului în România. A înfiinţat Clubul Aviatic Român (1909) şi Liga Naţională Aeriană (1912). Fondatorul Automobil Clubului Român (1904). Principe, mare industriaş, preşedinte al Federaţiei Internaţionale Aeronautice (1930).

    Mare Maestru al Marii Loji Naţionale din România (1911-1916), Mare Maestru Onorific al acesteia (1925) etc.    

 

BILCIURESCU, Alexandru-George (1901-1987) Avocat şi scriitor

      S-a născut la Paris şi a trecut la Orientul Etern la Bucureşti. Îşi ia licenţa şi doctoratul în drept în 1930, practică avocatura destul de puţin, fiind atras mai mult de arta scrisului.

    În 1923 este iniţiat în Loja Drepturile Omului. În 1930 compune textul unui Imn Masonic. În 1937 este ales Venerabil al Lojii Isis din București şi Consilier Federal al Marii Loji Naţionale din România. În 1944 este numit Inspector al Marii Loji Naţionale din România, confirmat de I. T. Ulic în gradul 33 şi devine Venerabil al Lojii Osiris. Tot în 1944 este ales Pro Mare Maestru Onorific al Marii Loji Naţionale din România, iar în 1945 devine Consilier Federal şi Mare Maestru Ajutor al Marii Loji Naţionale din România. În 1946 este decorat cu „Virtutea masonică”, iar în 1948 participă la „şedinţa” fraţilor de grad 33, în care se hotărăşte trecerea în adormire a Franc-Masoneriei române. În 1951 este arestat pentru „activitate francmasonică” şi eliberat în 1955 din Penitenciarul Piteşti. Trebuie precizat, aşa cum menţionează şi Horia Nestorescu-Bălceşti în „Enciclopedia ilustrată a Franc-Masoneriei din România”, că nu a fost vorba de o condamnare, ci, de o internare administrativă.

 

BOLINTINEANU, Dimitrie (1819-1872) Scriitor, gazetar şi om politic

      La Colegiul Naţional Sf. Sava din Bucureşti este coleg cu viitorii fraţi Nicolae Bălcescu şi Ion Ghica. Pleacă la Paris ca bursier al Asociaţiei literare. Participă la Revoluţia de la 1848 şi la Unirea Principatelor Române (1859), la Bucu­reşti. Redactor la „Dâmboviţa“, „Eumenidele“ şi „Poporul suveran“, efor al Spitalelor (1860), membru în Comisia Europeană a Dunării şi ministru de Externe (1860), ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice (1864). A cultivat meditaţia, balada, poemul epic, satira, excelând în legende istorice (“Legende sau basme naţionale în versuri”), evocări exotice (“Florile Bosfo­rului”) şi romane de moravuri (“Manoil”, “Elena”).

    În 1859 primeşte gradul al treilea în Loja Steaua Dunării din Bucureşti, iar în 1864 era membru al Lojii Frăţia.

 

BOLLIAC, Cezar (1813-1881) Poet şi publicist

      Membru al „Societăţii Filarmonice“. Participant la mişcarea revolu­ţionară din 1840 şi apoi la Revoluţia de la 1848 din Ţara Românească. Împreună cu fratele Nicolae Bălcescu, a militat pentru împăcarea românilor cu maghiarii în timpul Revoluţiei de la 1848 din Transilvania. După Unirea Principatelor Române (1859), a fost: director al Arhivelor Statului (1864), preşedinte al Comitetului Arheologic din Bucureşti, membru al Societăţii geografice române, deputat (1869). Redactor la “Popolul suveran”, “Buciumul”, “Trompeta Carpaţilor”, a scris îndeosebi poezie socială şi militantă (“Colecţiune de poezii vechi şi noi”).

    Între 1840 şi 1843 activează în Loja Frăţia, iar din 1859, în Loja Steaua Dunării, ambele în Bucureşti.

 

BORCEA, Ion (1878-1936) Naturalist

      Specialist în fauna Mării Negre. Preparator (1900), conferenţiar (1906), profesor (1912) la Universitatea din Iaşi. Membru corespondent al Academiei Române (1919), membru fondator al Academiei de Ştiinţe din România (1935) şi al unor societăţi de ştiinţe din ţară şi străinătate. Director al Muzeului de Istorie Naturală din Iaşi şi al Staţiunii Zoologice Marine de la Agigea, ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice (1919-1920), ministru ad-interim la Comerţ.

    Demnitar al Lojii Dimitrie Cantemir din Iaşi, pe care a reprezentat-o la şedinţa solemnă de la Iaşi a Francmasoneriei Române Unite.

 

BRĂTIANU, Dumitru C. (1817-1892) Om politic şi diplomat.

      „În galeria marilor oameni politici şi a diplomaţilor români, îşi are locul său bine definit, fiind o prezenţă marcantă în Revoluţia de la 1848, în lupta pentru Unirea de la 1859 şi pentru independenţa de la 1877, în întregul proces de făurire a României moderne“ (Andrei Căpuşan). După studiile începute la Colegiul Naţional Sf. Sava din Bucureşti, audiază cursuri de istorie la Paris, unde se va afla între membrii fondatori ai Societăţii pentru învăţătura poporului român (1839), Societăţii studenţilor români de la Paris (1845) şi Societăţii în vederea înfiinţării de şcoli în Princi­pate“. Soseşte în patrie în aprilie 1848 pentru a participa la revoluţie, prima sa „misiune“ fiind de ordin diplomatic – încercarea de a obţine bunăvoinţa autorităţilor de la Viena şi Pesta faţă de Guvernul Provizoriu de la Bucureşti. Urmează o perioadă de zece ani de nou „exil“, dictat de interese naţionale şi masonice. La revenirea în ţară, Alexandru Ioan Cuza îi încredinţează postul de ministru de Externe (ianuarie-martie 1859), apoi, pentru scurt timp, pe cel de ministru de Interne (1860). În anii care au urmat, continuă pledoariile diplomatice la Paris sau Istanbul pentru recunoaşterea „noii stări de lucruri din România“ şi devine, pentru scurt timp, ministru al Cultelor şi ad-interim la Lucrări Publice (1867), ambasador la Istanbul (1878-1881),
prim-ministru (aprilie-iunie 1881), unul dintre conducătorii grupării politice „Opo­ziţia Unită“ (1885-1888), preşedinte al Camerei şi al Partidului Naţional Liberal (1891-1892).

    Iniţiat la Paris în Loja Ateneul Străinilor, la 9 mai 1846. În acelaşi an se afiliază Lojii Trandafirul Perfectei Tăceri, în care va primi, în februarie şi iulie 1847, gradele de Companion şi, respectiv, de Maestru. Din 1847 participă la lucrările Lojii bucureştene Frăţia. În exilul care a urmat înfrângerii Revoluţiei de la Bucureşti, a fost membru al Asociaţiei române pentru conducerea emigraţiei şi  membru în Comitetul Central Democratic European, cu sediul la Londra şi condus de Giuseppe Mazzini. A fost mandatat să realizeze legătura între imigraţia română şi acest for, căruia, la începutul lunii septembrie 1851 îi prezintă declaraţia oficială de aderare a revoluţionarilor români. În cuprinsul acestui document se arăta: „Gândul de care suntem mânaţi în toate faptele noastre, noi, românii, e acela de a ne uni cu toţii într-un singur tot indivizibil; voim să aibă românul o patrie independentă şi liberă. Voim ca România să trăiască în frăţie strânsă cu toate naţiunile de aceeaşi seminţie cu dânsa... Voim ca România să fie în solidaritate cu celelalte popoare, ce vor tinde cel puţin spre dreptate, solidaritate şi frăţie!“

 

BRĂTIANU, Ion C. (1821-1891) Om politic

      Fratele lui Dumitru C. Brătianu. De mai multe ori ministru şi
prim-ministru. Participă la Revoluţia de la 1848, face parte din Divanurile Ad-hoc (1857), este membru al Partidului Liberal (din 1860) şi fondator al Partidului Naţional Liberal (1875), ministru de Finanţe (1866), de Interne (1867, 1876) şi de Război (1867), prim-ministru (1881). A avut un rol important în orientarea politicii externe româneşti către Puterile Centrale. Membru de onoare al Academiei Române (1885).

    Iniţiat ca şi fratele său, în 1846 la Paris, în Loja Ateneul Străinilor; tot aici se afiliază Lojii Trandafirul Perfectei Tăceri, în care i se acordă, la 14 iulie 1847, gradul de Maestru. În 1848 era afiliat Lojii bucureştene Frăţia, după care se reîntoarce la Paris, unde va fi arestat după câţiva ani pentru participare la atentatul împotriva lui Napoleon al III-lea. Se întoarce la Bucureşti şi fondează, în 1857, alături de alţi fraţi reveniţi şi ei din exil, Loja Steaua Dunării. A participat la acţiunea de înlăturare de la conducerea ţării a domnitorului Alexandru Ioan Cuza.

    

BRUKENTHAL, Samuel, baron ~ (1721-1803) Om politic sas din Transilvania

      Consilier al împărătesei Maria Tereza. A condus Transilvania (pe atunci provincie a Imperiului Austro-Ungar) ca preşedinte al guvernului şi ca guvernator, între 1774-1787, contribuind la înfrângerea Răscoalei lui Horea din 1784. Palatul său din Sibiu a devenit (din 1817) Muzeul Brukenthal.

    Iniţiat în Loja Zu den Drei Adler din Viena.

 

C

CANTEMIR, Dimitrie (1673-1723) Cărturar, compozitor, savant poliglot, umanist şi domn al Moldovei (1710-1711)

      „Moldova era guvernată atunci de Prinţul Cantemir, care unea ştiinţa literelor cu ştiinţa armelor“ – nota Voltaire (viitor mason). Înfrânt de turci la Stănileşti, pe Prut, se refugiază în Rusia, unde devine consilierul Ţarului Petru I. În tinereţea petrecută la Istambul, inventează un sistem de notaţie muzicală, transcriind melodii turceşti ale vremii şi compoziţii proprii. Concepţia sa filosofică a fost laică şi raţionalistă; a subliniat originea latină a poporului român, continuitatea sa pe teritoriul vechii Dacii, unitatea limbii române. Lui îi aparţine şi prima încercare de creare a unei terminologii româneşti. A fost membru al Academiei Regale de Ştiinţe şi Litere din Prusia şi al Academiei de Ştiinţe din Berlin (1714). Principalele sale lucrări sunt: “Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea” (1698), “Istoria ieroglifică” (1705), “Istoria creşterii şi descreşterii Curţii Otomane” (1714-1716), “Descrierea Moldovei” (1715), “Hronicul vechimei româno-moldo-vlahilor” (1719-1721). Unul din programele ICR de promovare a culturii româneşti în străinătate se intitulează chir Cantemir (www.programulcantemir.ro) Banca Naţională a României (BNR) a găzduit luni, 18 iunie 2007, un simpozion intitulat "Dimitrie Cantemir, personalitate de anvergură europeană". Au prezentat comunicări: acad. Dan Berindei, vicepreşedinte al Academiei Române ("Dimitrie Cantemir un prinţ cărturar"), prof. univ. dr. Dan Sluşanschi ("Soarta «Istoriei Otomane» a Principelui Dimitrie Cantemir"), prof. univ. dr. Dan Zamfirescu ("Dimitrie Cantemir şi condiţia europeană a culturii române"), prof. univ. dr. Eugen Negrici („Despre «Divanul» lui Dimitrie Cantemir sau Kalitropismul ca năzuinţă"), prof. univ. dr. Virgil Stoenescu ("Cantemir – oeconomiae peritus"), prof. univ. dr. Cătălin Turliuc ("Cantemir, ezoterismul şi societăţile iniţiatice"), acad. Alexandru Zub ("Dimitrie Cantemir: Obsesia adevărului"), Cristian Păunescu, director, BNR ("Întors din lunga şi greaua pribegie"). Tot atunci s-a lansat şi un set de monede comemorative dedicate marelui cărturar. Cu această ocazie, domnul Mugur Isărescu, guvernatorul BNR, a răspuns la câteva întrebări despre legătura dintre mediul bancar şi cultură. Pe 25 iunie 2007, preşedintele României, Traian Băsescu a inaugurat la Istanbul, Muzeul Dimitrie Cantemir, aflat în clădirea din cartierul Fener, unde cărturarul a locuit. Şeful statului a dezvelit, de asemenea, placa memorială dedicată lui Dimitrie Cantemir şi a semnat în cartea de onoare a muzeului. El a tăiat, alături de primarul Istanbulului, panglica de inaugurare a muzeului. Traian Băsescu a donat muzeului un portret al lui Dimitrie Cantemir, semnat de pictorul Henri Mavrodin. La eveniment a participat şi reprezentantul BNR, Eugen Dijmărescu, care a donat o emisiune de monede a BNR dedicată cărturarului român. La începutul lunii noiembrie 2008, Alexandr Anatolievici Ciurilin, ambasadorul Federaţiei Ruse la Bucureşti, s-a angajat personal că va facilita cercetătorilor români intrarea în posesie a copiilor după circa 8.000 de file din manuscrisele originale ale domnitorului cărturar Dimitrie Cantemir, aflate în Arhivele MAE de la Moscova sau ale Academiei Teologice, printre care Hronicul vechimei a Româno-Moldo-Vlahilor, Istoria Ieroglifică, Compediolum Universae Logices Institutiones şi Descriptio Moldaviae. În perioada 5-10 octombrie 2009 s-au desfăşurat la Ankara lucrările celui de-al 7-lea Congres internaţional de cultură turcă, cu tema Istanbulul în cultura turcă şi cea mondială, organizat de prestigiosul Centru Cultural Atatürk din capitala Turciei, eveniment dedicat  procesului Istanbul, capitală europeană a culturii în 2010. Au participat 382 de cercetători din 36 de ţări care au prezentat din multiple puncte de vedere marea metropolă de pe Bosfor (circa 17 milioane de locuitori), capitală economică, financiară, culturală şi media a Turciei contemporane, fostă capitală a trei mari imperii: Roman, bizantin şi  otoman, oraş care şi-a pus puternic amprenta şi asupra destinului Ţărilor Române. Cunoscutul turcolog român, prof.univ.dr.Mihai Maxim, directorul Centrului de studii Turce al Universităţii Bucureşti şi directorul Institutului Cultural Român Dimitrie Cantemir - Istanbul, a prezentat cu acest prilej comunicarea Dimitrie Cantemir şi Istanbulul, în care a adus noi argumente documentare şi interpretative în sprijinul afirmaţiei decanului studiilor turcologice mondiale, prof. Halil Inalcik (93 de ani) că „prima personalitate care a deschis o fereastră culturii turce spre Occident a fost un român, principele Dimitrie Cantemir (Kantemiroğlu)". Turcologul român a opinat că  datele de istorie politică şi culturală ne permit să afirmăm că deschiderea culturală a Turciei spre Occident a început nu la 1718, la preluarea marelui vezirat de către Nevşehirli Ibrahim Paşa, cum se admite în prezent, ci după pacea de la Carlowitz (1699), mai precis, simbolic, în 1703, când principele Cantemir a prezentat tratatul său de muzică, în stil european, sultanului proeuropean Ahmed al III-lea, prin intermediul prietenului său (şi colegului de studii) Rami Paşa, negociatorul otoman, alături de Alexandru Mavrocordat, la Carlowitz şi devenit  în 1703, mare vizir. La şedinţa de închidere a congresului, profesorul Maxim a fost invitat, alături de prof. Bacqué-Grammont (Franţa), să facă aprecieri finale asupra lucrărilor reuniunii, în numele delegaţilor din cele 35 ţări străine participante.

    A fost rosicrucian. Potrivit unei legende, capul său a fost luat după moarte pentru a fi îngropat într-un cimitir rosi­crucian din Scoţia. O lojă cu numele său şi al cărei Venerabil a fost şi Mihail Sadoveanu, a funcţionat în perioada interbelică a secolului trecut la Iaşi.

 

CARP, Petre P. (1837-1919) Om politic

      Membru fondator al Societăţii literare Junimea, ministru de Externe (1870), al Instrucţiunii Publice şi Cul­telor (1876), al Domeniilor, ministru de Finanţe şi prim-ministru (1900-1901 şi 1910-1912), preşedinte al Partidului Conservator (1891-1895), senator (1895-1910). Adept al participării României la Primul Război Mondial alături de Puterile Centrale.

    Iniţiat la 21 octombrie 1867 în Loja Steaua României din Iaşi, iar la 19 noiembrie acelaşi an, primeşte gradul de Companion.

 

CAUDELLA, Eduard F. (1841-1924) Violonist, pedagog şi compozitor

      Studii de muzică la Berlin şi Paris. Profesor la Conservatorul din Iaşi (din 1861). Şef de orchestră şi director al Teatrului Naţional din Iaşi (1893). Autorul operei istorice Petru Rareş şi al uverturii Moldova.

    Iniţiat la 3 decembrie 1866 în Loja Steaua României din Iaşi.

 

CÂMPINEANU, Ion (1798-1863) Colonel şi om politic

      Membru fondator al Societăţii Filarmonice şi membru în Adunarea Obştească a Ţării Româneşti (1834). Împreună cu fratele său, Constantin, face parte din societatea literară „cu caracter secret“, înfiinţată în 1821 la Braşov, care urmărea între altele, cultivarea limbii române şi eliberarea ţărilor Române de sub dominaţia străină. Statutele acestei societăţi s-au aflat în posesia lui Ion Câmpineanu. A fost unul dintre conducătorii Partidei Naţionale (fapt pentru care este închis în anii 1839-1841), candidat la tronul Ţării Româneşti (1842), membru în Guvernul Revoluţionar Provizoriu de la 1848.

    În 1831 era membru  al unei loji din Bucureşti şi Venerabilul acesteia în 1833. În discursul de recepţie ţinut la Aca­demia Română, în martie 1880, fratele Ion Ghica îl caracteriza astfel: „Un om care a luptat o jumătate de secol pen­tru dezvoltarea morală, intelectuală şi naţională a poporului român, pentru răspândirea ştiinţelor, artelor şi meşteşugurilor, în care el vedea redobândirea drepturilor naţionale ale patriei noastre... acela care a deschis în România lupta pe tărâmul politic şi care, prin apărarea ce a susţinut în contra acelor care voiau să ne răpească autonomia, ne-a lăsat o pagină frumoasă de istorie politică a ţării“.

 

CIOCULESCU, Barbu (1901-1962)

      A absolvit Facultatea de chimie la Cluj, Dreptul la Iaşi, Ştiinţele sociale la Munchen şi Institutul de muzică la Viena. A fost şef de lucrări la Academia de agricultură, subdirector al Uniunii Camerelor de Comerţ şi Industrie şi subsecretar de stat la Ministerul Comerţului. În 1934 este numit redactor la “Revista Fundaţiilor Regale”, iar în 1935 ajunge secretar general al PEN-Clubului Român. Olimipian Ungherea îl prezintă astfel în “Katabasis”: „A fost un erudit. Vorbea fluent cinci limbi de largă circulaţie”.

    Începând cu anul 1930 a activat ca membru al Lojii Meşterul Manole.

 

CIOCULESCU, Şerban (1902-1988) Critic şi istoric literar

Profesor la Facultatea de Filologie din Iaşi, Institutul Pedagogic din Piteşti, Facultatea de Limba şi Literatura Română din Bucureşti, redactor-şef la „Viaţa românească“ şi director al Bibliotecii Academiei Române. Autor al unor lucrări de critică literară (“Intro­ducere în poezia lui Tudor Arghezi”, “Aspecte lirice contemporane”) şi de istorie literară (“Istoria literaturii române moderne", “Viaţa lui I. L. Caragiale”). I s-a acordat titlul de Om de Ştiinţă Emerit. Membru corespondent (1965) şi membru titular al Academiei Române (1966).   Nu se cunosc (încă) locul şi data iniţierii sale.     CIULEI, Liviu (n. 7 iulie 1923) Actor, regizor şi scenograf. Filmul său, “Valurile Dunării”, a fost premiat la Cannes în 1962; a regizat, de asemenea, filmele “Erupţia” şi “Pădurea spânzuraţilor”, precum şi piesele de teatru “Cum vă place” de William Shakespeare, “Sfânta Ioana” de Bernard Shaw, “Opera de trei parale” de Bertolt Brecht ş.a. Succesul cel mai mare al vietii lui a fost cu piesa “Moartea lui Danton” la Berlin, unde a avut 65 de cortine: “Aşa ceva se întâmplă o singură dată în viaţă. Aici (în România – n.n.) au fost opt cortine. Dar şi cea mai mare cădere am avut-o imediat după aceea, cu “Macbeth”, tot la Berlin, cu huiduieli şi, pe bună dreptate, dar nu mi-am dat seama de probleme în timp ce făceam spectacolul. Am avut vina”,
s-a confesat acesta. Criticul de teatru Alice Georgescu îl descrie ca fiind una dintre cele mai importante şi misterioase personalităţi din teatru, “un om căruia nu îi place să vorbeasca despre sine”, care a refuzat în mod constant să dea interviuri. Cu prilejul lansării, probabil a unicei sale cărţi în limba română, pe 22 iunie 2009, Liviu Ciulei a mărturisit că, în tinereţe, a fost nevoit să opteze pentru meseriile de scenograf şi costumier fiindcă pentru cele pe care le-a iubit şi le-a practicat ulterior arhitectura şi regia – “nu avea dosar”, din cauza “originii proaste”, neacordându-i-se diplomele decât după şase, respectiv zece ani de la susţinerea examenelor. Alice Georgescu îl numeşte perfect, “arhitectul teatrului românesc”. Membru corespondent al Academiei Române (12 martie 1992) şi Doctor Honoris Causa al Academiei de Teatru şi Film din Bucureşti (23 iunie 1997).

    Nu se cunosc (încă) locul şi data iniţierii sale.

 

COCEA, N. D. (1880-1949) Scriitor şi publicist

      Editor al gazetelor “Omul liber”, “Facla literară”, “Viaţa socială”. A condus şi publicaţiile comuniste “Era nouă” şi “Reporter”, afirmându-se ca un virulent pamfletar. Autor de romane sati­rice (“Vinul de viaţă lungă”, “Fecior de slugă”, “Nea Nae”).

    Nu se cunosc (încă) locul şi data iniţierii sale. În decembrie 1944 a făcut parte din „comitetul“ care a convocat toţi fraţii de la gradul 3 în sus, pentru reaprinderea luminilor Masoneriei în România. Activitatea sa masonică mai cunoscută este cea dintre anii 1945-1948. În iunie 1948, este cel care îi informează pe fraţi în legătură cu intrarea în adormire a Masoneriei româneşti, impusă de comunişti.

 

CONACHI, Costache (1778-1849) Poet şi cărturar

Mare boier moldovean, ispravnic de Tecuci (1806-1812), vornic de poliţie (1814-1818) la Iaşi, mare logofăt. A participat la redactarea Regulamentului Organic şi la traducerea Codului Calimachi. Opera sa cuprinde: “Poezii. Alcătuiri şi tălmăciri”, încercări dramatice şi traduceri din fratele Voltaire, Marmontel etc.

    În 1828 era membrul unui atelier din Iaşi.

 

CONSTANTIN, Bellu

      Într-una din planşele sale de arhitectură, Traian Irimia notează: “La 19 noiembrie 1953, Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti a condamat 17 masoni cu grade superioare la pedepse cuprinse între 2 ani de închisoare şi muncă silnică pe viaţă, în funcţie de gradul pe care îl aveau în Masonerie. Şeful « lotului franc-masonic », Constantin Bellu, era trecut în evidenţele Securităţii drept « Mare Comandor al Masoneriei R.P.R. », dar purta titlul oficial de Suveran Mare Comandor al Masoneriei Române. Bătuţi în sălile de anchetă, cei 17 « au recunoscut » legăturile cu diplomaţii străini şi au oferit detalii privind organizarea Masoneriei din România. Cu această ocazie s-a mai discutat şi despre Ioan Pangal, şeful Masoneriei române. Potrivit unor declaraţii din dosar, Pangal, care reuşise să fugă din România şi deţinea titlul de Suveran Mare Comandor al Supremului Consiliu, i-a ordonat în 1937, succesorului său Mihail Noradunghian să închidă Masoneria de frica legionarilor. De altfel, Bellu a arătat anchetatorilor că Pangal l-a slujit cu devotament pe Carol al II-lea şi la sugestia acestuia a dat gradul 33 de mason colaboratorilor apropiaţi: Constantin Angelescu, Alexandru Vaida Voevod, Octavian Goga, Viorel Tilea şi Pan Halipa.

 

CUZA, Alexandru Ioan (1820-1873) Domnitor

     S-a născut la 20 martie, la Bârlad (unii autori susţin că naşterea sa ar fi fost la Huşi, fapt ce se explică prin aceea că părinţii săi – Ioniţă Cuza şi Sultana, născută Cozadini – au avut case şi proprietăţi în ambele oraşe şi în apropierea lor). Micul Alexandru învaţă la pensionul lui Victor Cuenin din Iaşi, alături de Vasile Alecsandri, Mihail Kogalniceanu (viitori fraţi) şi Matei Millo. La 1835, tânărul Cuza trece, la Paris, bacalaureatul în litere, se înscrie să urmeze în continuare medicina, dar abandonează şi urmează dreptul. În 1839, revine în ţară, intră în armată, dar demisionează după puţin timp. Se căsătoreşte cu Elena Rosetti. Participă în 1848, la mişcarea revoluţionară din Moldova şi este prezent la adunarea de la Blaj din 3/15 mai 1848, unde cunoaşte pe revoluţionarii ardeleni şi munteni participanţi. Exilat, se adăposteşte în Bucovina, apoi se întoarce în Moldova, ca judecător la Galaţi şi funcţionar superior în Ministerul de Interne (Departamentul Treburilor Dinlăuntru). Reintră în armată, avansează până la gradul de maior, iar caimacamul Nicolae Vogoride îl avansează colonel, sperând să-l atragă printre antiunionişti. În 1857 este prefect (pârcălab) de Covurlui şi Galaţi şi în 1859, ministru de război. A fost primul domnitor al Principatelor Române Unite (1859-1866), ales de Adunările Elective ale Ţării Româneşti şi Moldovei, ca urmare a sfatului delegaţiei europene, alcătuită din masoni şi aflată în Principate pentru a supraveghea alegerile. Ajutat de sfetnicul său apropiat şi înţelept, fratele Mihail Kogălniceanu, Cuza secularizează, în 1863, averile – imense – ale mânăstirilor închinate diferitelor aşezăminte religioase din Orientul grecesc, lucru benefic pentru ţară; secularizează însă, şi averile mănăstirilor româneşti, măsura care contribuie la slăbirea Bisericii naţionale. În 1864, concepe Legea rurală – pentru împroprietărirea ţăranilor; Camera se opune şi, atunci, Cuza dizolvă Adunarea Legiuitoare şi promulgă legea, fapt pentru care este adorat de ţărani. Tot în 1864, dă Legea instrucţiunii prin care învăţământul primar este obligatoriu şi gratuit, se fixează în fiecare judeţ centre pentru pregătirea rapidă a învăţătorilor săteşti; acordă atenţie şi învăţământului secundar şi superior (în 1860 înfiinţează Universitatea din Iaşi, iar în 1864 se înfiinţează şi Universitatea din Bucureşti). Propune, de asemenea, Legea electorală, Codul civil, Codul penal, Codul comercial, organizează armata naţională, stabileşte trecerea la scrierea cu grafia latină. Ur­mare efectelor produse de reformele sale luminate, şi a unor neînţelegeri masonice de culise, este silit să abdice după 7 ani de domnie, timp în care a înfăptuit o reformă agrară şi a înfiinţat instituţii ce au contri­buit la modernizarea României.   Nu se cunosc locul şi data iniţierii sale, petre­cută, probabil, când se afla la studii în străinătate. Există, de asemenea, controverse cu privire la activitatea sa masonică în ţară. Con­form opiniei lui Daniel Ligou şi colaboratorii: „a aplicat principiile masonice în organizarea noului stat – România... Sub conducerea sa a fost creat un Parlament, a fost stabilit dreptul de vot pentru fiecare categorie socială. A decretat instrucţia publică obligatorie şi a creat prima armată română regulată. Boierii români, expropriaţi, erau lezaţi în interesele lor materiale şi nemulţumiţi că ideea sacrosanctă de proprietate fusese violată. Cum un număr dintre ei erau franc-masoni, au avut loc agitaţii cu ocazia reuniunilor Lojii Steaua Dunării din Bucureşti. Masonii, nemulţumiţi de guvernarea lui, au organizat un complot cu scopul de a-l detrona. Aflând de complot, Cuza interzice funcţionarea lojii (începând din 1865), fără a putea lua nici o măsură contra membrilor complotului. A. I. Cuza şi-a obligat propria lojă să-şi înceteze activitatea, sub pretextul că nu fusese oficializată fondarea sa la Bucureşti. Pentru a evita luptele intestine, conspiratorii, de comun acord, au decis să ofere coroana română unui prinţ străin, şi el mason – Carol I de Hohenzollern“. Moare la Heidelberg, în Germania, la 15 mai 1873. Corpul neînsufleţit este adus în ţară şi înmormântat la Ruginoasa, în Moldova. Prezent la înmormântarea lui Cuza, fratele Mihail Kogălniceanu a afirmat: „Ţinea cheia Orientului şi nimic nu se făcea la Orient, nu numai fără ştirea, dar fără voia lui“. Urmaşii lui Cuza au fost foarte atenţi cu omagierea perso­nalităţii sale. Astfel, în 1875 au fost aprinse luminile Lojii Alexandru Ioan I din Bucureşti, iar după şapte ani, ale Lojii Cuza Vodă din Dorohoi. În 1992, Supremul Consiliu al Ordinului Masonic Român (aflat în exil, la Paris) a instituit Medalia de Onoare şi Merit „Alexandru Ioan Princeps“.

 

D

 

DAVILA, Carol (pe numele adevărat Carlos Antonio Francesco D’Avila) (1832-1884) General, medic şi farmacist român de origine franceză, născut în Italia (la Parma)

      Studii de medicină în Franţa. Căsătorit cu Anica Racoviţă, născută Golescu. A fost angajat pentru orga­nizarea serviciului sanitar al oştirii Ţării Româneşti (1853), medic-şef al Spitalului Militar (1864), inspector general sanitar al armatei (1864-1884). A creat Şcoala de Mică Chirurgie (1855), Facultatea de Medicină (1869) şi Societatea Naţională de Cruce Roşie (1876).

    La 5 mai 1874 a fost propus pentru iniţiere în Loja bucureşteană Înţelepţii din Heliopolis. Iniţiat la 4 iunie şi ales Venerabil al lojii la 14 iunie. În acelaşi an, participă la Paris la o adunare a Venerabililor lojilor aflate sub obedienţa Marelui Orient de Franţa. Pentru prima dată în istoria Franc-Masoneriei autohtone, lojile  au fost reprezentate de un Venerabil la o întâlnire internaţională. În 1879 era membru în Comitetul Central al Masoneriei Române şi, începând din acel an, timp de nouă ani, primul Pro Mare Maestru al Marelui Orient al României. De asemenea, a fost garant de amiciţie al lojii sale, pentru Lojile Zeloşii Filantropi din Paris, Tăcerea din Barcelona şi Pacea din Port Louis, Insulele Mauritius. Un nepot al său, Carol (Cita) Davila, mason român, a fost ministru plenipotenţiar la Washington în secolul trecut.

 

DUCA, Ion Gheorghe (1879-1933), jurist, publicist şi om politic

      Licenţiat în drept la Paris (1903). A intrat în magistratură ca ajutor de judecător la Râmnicu Vâlcea. Director al Băncilor populare şi al cotidianului liberal Viitorul. Fruntaş al Partidului Liberal, ministru la Agricultură şi Domenii (1918-1919), Externe (1922-1926), Interne (1927-1928) şi prim-ministru (14 noiembrie-29 decembrie 1933); asasinat de legionari pe peronul gării din Sinaia.

Iniţiat, probabil, când se afla la studii în Franţa. Carol al II-lea l-a numit prim-ministru „sub influenţa Masoneriei franceze, pentru a preîntâmpina o acţiune a hitleriştilor în România, cărora, de fapt, le-a şi căzut victimă“ (Dan Amedeo Lăzărescu).

 

DUCA, Ion Gheorghe (1879-1933), jurist, publicist şi om politic

      Licenţiat în drept la Paris (1903). A intrat în magistratură ca ajutor de judecător la Râmnicu Vâlcea. Director al Băncilor populare şi al cotidianului liberal Viitorul. Fruntaş al Partidului Liberal, ministru la Agricultură şi Domenii (1918-1919), Externe (1922-1926), Interne (1927-1928) şi prim-ministru (14 noiembrie-29 decembrie 1933); asasinat de legionari pe pero­nul gării din Sinaia.

    Iniţiat, probabil, când se afla la studii în Franţa. Carol al II-lea l-a numit prim-ministru „sub influenţa Masoneriei franceze, pentru a preîntâmpina o acţiune a hitleriştilor în România, cărora, de fapt, le-a şi căzut victimă“ (Dan Amedeo Lăzărescu).

 

E

 

EFTIMIU, Victor (1889-1972) Scriitor român de origine albaneză, om de aleasă cultură şi mare talent

      Director al Teatrelor Comedia (1913) şi  Naţional (1920, 1930 şi 1944-1945), director general al teatrelor (1920), al Teatrului Naţional şi al Operei din Cluj (1927).  A colaborat la ziarele şi revistele vremii, între care: Luceafărul (la care a şi debutat în 1904), Viaţa literară (1906), Ţara noastră. În 1932 primeşte Premiul Naţional pentru Literatură, iar la 31 mai 1948 este ales membru titular al Academiei Române.

    În 1935 obţine gradul 33 şi ultim al Ritului Scoţian Antic şi Acceptat şi este ales Venerabil al Lojii bucureştene Meşterul Manole. În actul I din opera sa, “Meşterul Manole” reproduce aproape cuvânt cu cuvânt, ceremonialul de iniţiere în gradul al treilea – cel de Maestru.

 

F

 

FILIMON, Nicolae (1819-1865) Scriitor, unul dintre fondatorii romanului autohton

      Coleg la Colegiul Naţional Sf. Sava cu Nicolae Bălcescu şi Ion Ghica. Studii neterminate în capitala Franţei. Revenit în ţară, ocupă diverse funcţii mărunte (cântăreţ bisericesc, flautist, profesor de muzică, arhivist) şi  – ciudat – nu participă la mişcările revoluţionare ale vremii (1840, 1848, 1859). În 1863 termină principala sa lucrare, “Ciocoii vechi şi noi” sau “Ce naşte din pisică şoareci mănâncă”, unul dintre primele romane de atmosferă, care stigmatizează arivismul societăţii româneşti de la începutul secolului al XIX-lea. A mai scris nuvele satirice (“Nenorocirile unui slujnicar” sau “Gen­tilomii de mahala”), proză de călătorie (“Excursiuni în Germania Meridională. Memorii artistice, istorice şi critice”), basme prelucrate (“Roman năzdrăvanul”, “Omul de piatră”), cronici muzicale şi teatrale.

Iniţiat, probabil, când se afla la studii în Franţa.

 

G

 

GANE, Nicolae (1838-1916) Scriitor, magistrat şi om politic

      Studii în Capitala Franţei, apoi magistrat la Dorohoi, Foc­şani, Iaşi, Fălticeni, ministru al Dome­niilor (1888), membru al Partidului Naţional Liberal, deputat, senator şi preşedinte al Senatului (1897). A scris proză sentimentală, evocând trecutul, viaţa patriarhală şi incursiunile cinegetice (“Nuvele”, “Pagini răzleţe”). A tradus “Infernul” de Dante Alighieri. A fost membru fondator al Societăţii li­terare şi masonice Junimea, membru corespondent (1882) şi apoi titular (1908) al Academiei Române, vicepreşedinte al Biroului Academiei Române (1912).

    Nu se cunosc locul şi data iniţierii sale. La 15 octombrie 1886 i se acordă gradul de Companion în Loja Steaua României din Iaşi, iar la 20 noiembrie acelaşi an, gradul de Maestru, în aceeaşi lojă.

 

GHEUCA, Leon (c. 1735-c. 1789)

      Episcop de Roman (din 1769) şi mitropolit al Moldovei (din 1786).  

    Venerabil al Lojii Moldova din Iaşi.

 

GHICA, Ion (1816-1897) Scriitor, economist şi om politic

      Învaţă acasă şi la şcoala grecească cu Ion Heliade Rădulescu şi dr. Mihailidi (1825-1830). Urmează Colegiul Naţional Sf. Sava din Bucureşti (1831-1834), unde îi are colegi pe Ni­colae Bălcescu, Grigore Alexandrescu şi C. A. Rosetti (şi ei viitori masoni). În 1835 pleacă la studii la Paris, colaborează la ziarul “Le National” şi publică în capi­tala Franţei, sub pseudonim, “Coup d’oeil sur l’état actuel de la Valachie”. Obţine bacalaureatul în litere (1836) şi ştiinţe matematice (1838) la Sorbona, apoi di­ploma de inginer al Şcolii Regale de Mine (1840). Revine în ţară în 1841, fiind numit în 1845 „profesor public de economie politică“ la Academia Mihăileană din Iaşi. În 1845 călătoreşte în Anglia, Franţa, Italia şi întemeiază la Paris, împreună cu C. A. Rosetti, Mihail Kogălniceanu şi Ioan (Iancu) Bălăceanu (şi ei masoni), Societatea Studenţilor Români, pe care o pun sub patronajul lui Alfonse de Lamartine (de asemenea, mason); de­vine apoi preşedinte al acestei societăţi, împrietenindu-se cu poetul H. Heine (mason şi el). Reîntors din nou în ţară în 1847 este numit agent diplomatic al Guvernului provi­zoriu la Istanbul (1848). Horia Nestorescu-Bălceşti comentează că a fost „suspectat în emigraţie că ar fi uneltit să obţină de la turci, cu sprijin englez, tronul Ţării Româneşti“. Este vi­zitat la Istanbul de fraţii Nicolae Bălcescu şi Ioan (Iancu) Bălăceanu, cu care intenţionează să formeze o „Legiune româno-maghiară de luptă împotriva absolutismului“. Numit de sultan, guvernator al insulei Samos (1854), la sugestia am­basadorului britanic la Istanbul, Lordul Redcliffe, devine Principe (Bey) de Samos (1856). Revine în Ţară (în noiembrie 1858), fiind numit de Principele Alexandru Ioan Cuza, mi­nistru al guvernului de la Iaşi (martie 1859) şi apoi ministru al guvernului de la Bucureşti (octombrie 1859). Demisionează în mai 1860 şi reîncepe o vie activitate politică (deputat în Adunarea Legislativă, 1860-1862, vicepreşedinte al acesteia, 1863), publicistică (începe publicarea “Convorbirilor economice”, 1864 şi a “Scrisorilor către Vasile Alecsandri”, 1879) şi de călătorii (vizitează Franţa şi Turcia în 1865, apoi Franţa, Anglia şi Italia, în 1866). Face parte din rândul acelora care au „uneltit“ împotriva domnitorului Cuza, luând parte la detronarea acestuia, din cauza nemulţumirii lor, între altele, faţă de modul în care s-a legiferat şi aplicat reforma agrară din 1864 cu încălcarea dreptului de proprietate, considerat ca in­tangibil. La 11 februarie 1866 devine prim-ministru şi ministru de Externe în Locotenenţa Domnească formată în urma detronării Principelui Alexandru Ioan Cuza. În decembrie 1870 este numit prim-ministru şi ministru de Interne de către Principele Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, cu care, de asemenea, nu se înţelege şi demisionează la 11 martie 1871. Ulterior are intense preocupări economice (membru în Consiliul de Administraţie al Creditului Funciar Rural, 1872; director al aceleiaşi societăţi şi membru în Consiliul de Administraţie al Căilor Ferate Române, 1873) şi ştiinţifice (este ales membru al Academiei Române, secţia ştiinţe naturale, 1874); preşedinte al Academiei Române (prima dată în 1876, apoi de alte trei ori în anii următori, iar în aprilie 1893 este ales pentru a cincea oară preşedinte al Academiei). La 28 martie 1880, în şedinţă solemnă a Academiei Române îşi rosteşte discursul de recepţie despre Ion Câmpineanu (şi el fost mason). Răspunsul la discursul de recepţie i-l dă fratele Bogdan-Petriceicu Haşdeu, care a afirmat cu acest prilej: „Fie ca bărbat de ştiinţă, fie ca om de stat, ai fost tot­deauna model de imparţialitate, de toleranţă, de acel liberalism în adevăr liberal, căruia nu-i e teamă de a înfrunta prejudiciile vulgare chiar cu riscul impopularităţii“.

    În 1843, împreună cu fraţii Nicolae Bălcescu şi Christian Tell, aprinde luminile Lojii Frăţia, care va pregăti Revoluţia de la 1848. A fost ales chiar Ve­nerabilul acestei loji. Pentru că, ulterior, în corespondenţa sa personală şi diplomatică, utiliza alfabetul masonic  pentru criptare, i s-a spus „profesorul de cifru“. O parte din gândurile sale despre România sfârşitului de secol al XIX-lea sunt atât de actuale şi astăzi, după mai bine de o sută de ani: „Stăm cu mâinile în sân şi ne bocim că ne copleşesc străinii. Jurnalistica, politica militantă, limbuţia tribunei şi birocraţia par singurele cariere demne de un român... Departe de aceste lupte, urmaşii noştri vor ceti câte s-au scris în aceşti timpi, vor vedea cu mâhnire sărăcia de idei şi avuţia de patimi care ne sfâşie într-un timp când trebuia ca toată inteligenţa să aducă contingentul său la o lucrare atât de mare, atât de anevoioasă ca renaşterea unei naţiuni“. În 1997, Academia Română şi Fundaţia Ion Ghica au celebrat centenarul trecerii sale la Orientul Etern.

 

GHICA, Scarlat Domn al Moldovei (1757-1758) şi al Ţării Româneşti (1758-1761 şi, respectiv, 1765-1766)

      I-a alungat pe negustorii turci din cele două ţări româneşti, favorizându-i în schimb pe cei greci.
    În 1757 era Venerabil al unei loji din Galaţi.

 

GOGA, Octavian (1881-1938) Poet, publicist şi om politic

      Studii superioare la Budapesta şi Berlin. Secretar al Societăţii Astra din Sibiu şi membru al Partidului Naţional Român din Transilvania. Din cauza concepţiilor sale ce favorizau unitatea politică a românilor, autorităţile austro-ungare îl închid la Seghedin. În 1914 demisionează din Partidul Naţional Român, iar la 20 ianuarie 1917 semnează Declaraţia de război îm­potriva monarhiei austro-ungare. Membru fondator al Comitetului Naţional al Unităţii Române, constituit la Paris în 1918. După unirea Transilvaniei cu patria mamă a fost ministru fără portofoliu şi ministru al Instrucţiunii Publice şi Cultelor în Consiliul Dirigent (Guvernul) al Transilvaniei (1919), ministru de Stat (1920), al Cultelor şi Artelor (1920-1921), de Interne (1926) şi prim-ministru (28 decembrie 1937–10 februarie 1938) în guvernarea Goga-Cuza, care a precedat dictatura regală a lui Carol al II-lea. Fondator al Partidului Naţional Agrar (1932), pre­şedinte al Partidului Naţional Creştin (1935). Poezia sa evocă satul ardelean într-o lumină dramatică şi simbolică în volumele: “Poezii”, “Ne cheamă pământul”, “Din umbra zidurilor”, “Cântece fără ţară”, “Din larg”. Membru corespondent (1914), membru titular (1919) şi vicepreşedinte (1929) al Academiei Române. Laureat al Premiului Naţional pentru Poezie (1924).   Referindu-se la activitatea masonică a lui Goga în planşa de arhitectură Octavian Goga între mesianism şi Masonerie, Traian Irimia spune următoarele: “Abordând acest subiect, Veturia Goga, cea de-a doua soţie a lui Goga, a afirmat adesea că O. Goga a fost franc-mason, fără a intra însă, în prea multe detalii. Ea a precizat că, prin 1925-1926, înainte de a deveni ministru de Interne, Mihail Sadoveanu, neştiind că poetul era deja franc-mason, a încercat să-l recruteze în această organizaţie. Tot Veturia Goga a mai afirmat că, în virtutea poziţiei sale de franc-mason, Sadoveanu i-a cerut, ulterior, ministrului Goga fonduri pentru editarea unei publicaţii cultural-literare, care ar fi trebuit să se intituleze Comoara. Potrivit Veturiei Goga, Sadoveanu ar fi obţinut circa 27 milioane lei din fonduri ale Ministerului de Interne, sumă pe care, în marea ei majoritate, la încheierea mandatului, nemaiputând-o recupera sau justifica, Goga a fost nevoit s-o achite din propriul buzunar. Nici alte surse mai recente, nu clarifică prea mult raporturile poetului cu această organizaţie. Informaţiile oferite se referă aproape exclusiv la anul 1929 şi nu spun nimic în legătură cu data primirii poetului în Franc-Masonerie. Astfel, unii autori, semnalează prezenţa lui Goga, la 17 februarie 1929, la proclamarea lui Constantin Argetoianu ca Mare Patron al Ordinului Masonic Român. O săptămână mai târziu, respectiv la 24 februarie1929, poetul primeşte, cu inscripţie nominativă, sub numărul 15, exemplarul din Grands Constitutiones, fapt ce vorbeşte de la sine despre respectul de care se bucura. Două luni mai târziu, adică în luna aprilie 1929, pe când avea gradul masonic 33, poetul militează pentru fondarea Blocului Creştin Franc-Masonic. Prin aceasta, el vroia ca mişcarea franc-masonică română să-şi declare oficial opţiunea pentru o linie politică clară, fapt ce intra în contradicţie flagrantă cu statutele şi cutumele organizaţiei. De altfel, au existat luări de poziţie ferme care au respins ca inacceptabilă solicitarea lui Goga... La 26 octombrie 1929, Octavian Goga a devenit consilier federal, propus garant de amiciţie al Marii Loje Elveţiene Alpina pe lângă Marea Lojă Naţională a României. Poetul ar fi avut gradul 33 şi s-a aflat în conducerea Masoneriei naţionale: “Cine ar fi putut, dintre cei ce nu agrează sau chiar condamnă Franc-Masoneria, să-şi imagineze că fruntaşi ai naţionalismului român, precum Alexandru Vaida-Voevod, Octavian Goga, au fost masoni... Neamul, tradiţia, iubirea, credinţa şi idealurile nobile ale Franc-Masoneriei au fost altarul de închinare a sufletului lui Octavian Goga”.

    Iată şi o altă opinie din presa vremii: „D-l Octavian Goga care, deşi este mason, habar n-are de rostul Franc Masoneriei, căci şi-a permis să vorbească în lojă despre Creştinism – greşeală ce masonii nu-i vor ierta niciodată. D-l Goga a mers aşa de departe cu naivitatea sa, încât a propus ca Loja Naţională să se numească Loja Creştin-Naţională“ (V. Trifu, 1932).

 

GOLESCU, Dinicu (Constantin) (1777-1830) Cărturar şi memorialist ilu­minist

Frate cu Gheorghe Iordache Radovici Golescu. Ocupă pe rând următoarele funcţii politice în Ţara Românească: ispravnic, agă, hatman şi mare logofăt. Înfiinţează în 1826, la Goleşti, o şcoală în limba română, deschisă tuturor categoriilor sociale. Opera sa reprezentativă este “Însemnarea călătoriei mele, Constantin Radovici din Goleşti, făcută în anii 1824, 1825, 1826”, care consemnează impresii din statele central europene vizitate şi face referiri critice la situaţia Ţării Româneşti; în lucrare îşi exprimă convingerea că regenerarea ţării este posibilă prin „luminarea poporului“.
    Participă, alături de fratele său Iordache, la înfiinţarea unei societăţi literare secrete la Braşov, iar în timpul călătoriei sale prin Europa a fost iniţiat într-o lojă din Elveţia (1825); în acelaşi an, revenit din călătorie, începe să participe la lucrările unei loji bucureştene.

 

GOLESCU, Iordache (Gheorghe) (c.1776-1848) Boier, cărturar şi om politic

      Mare stolnic (1803), mare logofăt (1816), membru în Comisia pentru cercetarea învăţământului şi efor al şcolilor (1818-1820), vornic al obştilor, mare vornic şi ministru al Dreptăţii (1831), preşedinte al Sfatului Consultativ (1838), magistrat în Înaltul Divan (până în 1848). Autor al unei gramatici româneşti, al unor dicţionare, tablouri dramatice şi pam­flete. Nu participă la Revoluţia de la 1821, ci, se refugiază la Braşov, unde, în 1822, a pus bazele unei societăţi secrete, politice şi literare.

    În 1839 era Venera­bilul unei loji bucureştene.

 

GOLESCU, Ştefan (1809-1874) Om politic liberal

Fiul lui Dinicu (Constan­tin) Golescu. Revenit în ţară de la studii, se înrolează aghiotant în recent înfiinţata oştire a Ţării Româneşti (1830), devenind maior în 1836. Timp de trei ani a ocupat mai multe funcţii administrative, apoi, intrând în conflict cu domnitorul Dimi­trie Ghica, pleacă în străinătate. Colaborează cu Ion Ghica în „Societatea pentru învăţătura poporului român“ (Paris, 1839) şi cu Nicolae Bălcescu la „Asociaţia lite­rară“ (Bucureşti, 1845). Participă la Revoluţia de la 1848, fiind membru al Gu­vernului Provizoriu. La întoarcerea din exil a participat activ la evenimentele care au condus la Unirea celor două Principate Române şi a fost membru al Curţii Centrale de Casaţie de la Focşani. Ministru şi prim-ministru în 1867, adinterim la Justiţie şi Externe şi preşedinte al Senatului în 1868.

    În 1848 era Venerabilul Lojii bucureştene Frăţia, iar în 1865 s-a alăturat celor care au conspirat pentru îndepărtarea de la domnie a Principelui Cuza, ca urmare a măsurilor luate de acesta împotriva proprietăţii marilor latifundiari.

 

H

 

HAHNEMANN, Christian Friedrich Samuel (1755-1843) Medic român de ori­gine germană

      Bibliotecar al Baronului Brukenthal (şi el mason). În 1789 a pus bazele homeopatiei.
    La 16 octombrie 1777 a fost iniţiat în Loja St. Andreas din Sibiu.    

HALIPPA, Pan.(telimon) (1883-1979) Publicist şi om politic basarabean

      A militat pentru alipirea Basarabiei la patria-mamă. Deputat permanent (din 1918), preşedintele Sfatului Ţării din Basarabia, de mai multe ori ministru, deţinător a diverse portofolii. Refuzând colaborarea cu comuniştii sovietici, a fost închis, deportat, marginalizat. Membru cores­pondent al Academiei Române (din 1918).

    Conform datelor prezentate de Horia Nestorescu-Bălceşti, la 21 iunie 1923 era membru emerit al Suveranului Sanctuar al României şi, în acelaşi an, la 29 decembrie, reprezenta Loja Libertatea, din Chişinău, la Conventul anual al Marii Loji Naţionale din România (MLNR). În 1925 făcea parte din Comisia de relaţii externe a MLNR. A mai îndeplinit şi funcţia de garant de amiciţie în ţara noastră al Supremului Consiliu de grad 33 din Santo Domingo.

 

HARET, Spiru (1851-1912) Matematician, sociolog, pedagog şi om politic

      Obţine licenţa în matematică (1875) şi fizică (1876) la Paris, fiind primul doctor român în matematică. Teza sa “Asupra invariabilităţii axelor mari ale orbitelor planetare” a adus contribuţii originale în mecanica cerească. Revenit în ţară, ocupă postul de profesor la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti (1878), Şcoala de poduri şi şosele (1882), Şcoala specială de artilerie şi geniu (până în 1890). Inspector şcolar general, secretar general şi ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, membru corespondent (1879), membru titular (1892) şi vicepreşedinte al Academiei Române (1904-1906). A reorganizat pe baze moderne învăţământul de toate gradele, iniţiind haretismul – mişcare de esenţă poporanistă, prima mare acţiune culturală de masă a învăţătorimii române în mediul sătesc. A fost unul dintre primii sociologi, care a propus aplicarea legilor fizicii în studiul societăţii, scriind în premieră mondială lucrarea “La mécanique sociale”, tradusă în limba română, la Editura Ştiinţifică, abia în 1969.

    Nu se cunosc locul şi data iniţierii sale, care s-a petrecut, probabil, în Franţa.

 

HAŞDEU, Bogdan-Petriceicu (1838-1907) Scriitor, lingvist, folclorist şi istoric

      Militant unionist, antidinastic, antijunimist. Preşedinte al „Asociaţiei enciclopedice române“ şi membru al unor societăţi ştiinţifice străine din Baltimore, Cracovia şi Paris. Membru al Societăţii Academice Române (1877) şi vicepreşedinte, în mai multe rânduri, al Academiei Române, în perioada 1885-1906. A scris versuri romantice (“Sarcasm şi ideal”), proză realistă (“Duduca Mamuca”) şi istorică (“Ursita”), dramă istorică (“Răzvan şi Vidra”), come­die (“Trei crai de la Răsărit”). Spirit enci­clopedic, a pus bazele lingvisticii, filologiei şi lexicografiei ştiinţifice româneşti, fiind primul lingvist român care a folosit me­toda comparativ-istorică. A formulat teoria circulaţiei cuvintelor (“Cuvinte den bătrâni”) şi a proiectat un vast dicţionar al limbii române (“Etymologicum Magnum Romaniae”).

    Nu se cunosc locul şi data iniţierii sale. Următoarele cuvinte, care îi aparţin, pot fi considerate relevante în ceea ce priveşte aderenţa sa la Ordin: „Ce este Românismul? El este pentru noi prima condiţiune ca să putem iubi Umanitatea. El este pentru noi prima condiţiune ca să putem iubi Libertatea. El este pentru noi prima condiţiune ca să putem iubi Adevă­rul. Românismul este Umanitate, Libertate şi Adevăr“.    

 

HELIADE-RĂDULESCU, Ion (1802-1872) Scriitor, lingvist, gânditor şi om politic

      Fondator al „Societăţii Literare“ (1827), al „Societăţii Filarmonice“ (1833), director al Arhivelor Statului, mem­bru al Guvernului Provizoriu şi al Locotenenţei Domneşti de la 1848, deputat (1864). Spirit enciclopedic, a scris lucrări de teorie literară (“Regulile sau gramatica poeziei”, “Curs întreg de poezie”), meditaţii preromantice (“O noapte pe ruinele Târgoviştei”), elegii (“Dragele mele umbre”), epopee (“Mihaiada”), mitul folcloric (“Sburătorul”), poeme de sugestie auto­biografică (“Serafimul şi heruvimul”, “Visul”), satire şi fabule politice (“Muştele şi albi­nele”, “Un muieroi şi o femeie”), proză sa­tirică (“Domnul Sarsailă, autorul”) şi numeroase traduceri din Boileau, La Fontaine, Dante, Goethe, Byron, Lamartine. Atras de saint-simonism şi fourierism, creează o variantă ortodoxă a socialismului creştin (“Santa Cetate”). Ca filosof, a elaborat o dialectică originală bazată pe triada Spirit – Materie - Univers (“Istoria critică universală”, “Echilibrul între antiteze”).
    Conform datelor prezentate de Horia Nestorescu-Bălceşti, „se zice că pe Eliade, în 1833-1835, l-ar fi introdus în lojă, dr. Alcibiad Tavernier (G. Bog­dan-Duică); după tradiţia familiei Eliade, Lazăr l-a introdus pe Eliade în tainele Masoneriei“. Oricum, în 1843 făcea parte din Loja bucureşteană Frăţia; în 1859, având gradul 18, participă la aprinderea luminilor Lojii bucureştene Steaua Dunării, al cărei Mare Maestru se pare că a devenit în 1861.

 

HULUBEI, Horia (1896-1972) Fizician

Îşi susţine doctoratul la Paris, după care parcurge treptele ierarhiei didactice de la asistent (1936) până la profesor şi, în această calitate, devine rector al Universităţii din Bucureşti. A descoperit elementul 87 al Tabelului lui Mendeleev, pe care l-a botezat, în amintirea provinciei sale natale, Moldavium. A elaborat lucrări de spectroscopie, fizica particolelor elementare şi fizică nucleară, organizând primele cercetări româneşti în domeniul fizicii atomice. Membru corespondent (1937) şi membru titular (1946) al Academiei Române.

    Nu se cunosc (încă) locul şi data iniţierii sale. În decembrie 1944 făcea parte, alături de generalul Pandele şi jurnalistul N. D. Cocea,  din Comitetul care a hotărât convocarea Conventului privind reaprinderea lumi­nilor masonice în România. În perioada 1945-1948 a fost „membru al Comitetului de reorganizare şi conducere a Franc-Masoneriei «progresiste» române, acceptată şi controlată de Partidul Comunist“ (Horia Nestorescu-Balceşti).

 

I

 

IBRĂILEANU, Garabet (1871-1936) Critic, istoric literar şi romancier

      Licenţiat în filosofie (1896), profesor de liceu la Bacău şi Iaşi (1900-1908), doctor în litere (1912), profesor universitar de istoria literaturii la Iaşi. A colaborat în tinereţe la presa socialistă şi apoi la revista şi cenaclul „Viaţa românească“. A susţinut doctrina poporanismului în literatură şi a fost teoretician al specificului naţional. Principalele lucrări sunt: “Literatura şi socie­tatea”, “Spiritul critic în cultura românească”, “Creaţie şi analiză”, “Studii literare”, “Adela”, “Privind viaţa”. A obţinut Premiul Naţional în 1933 şi a fost ales membru de onoare post-mortem al Academiei Române (1948).

    Nu se cunosc (încă) locul şi data iniţierii sale.

 

INCULEŢ, Ion C. (1844-1940) Om politic basarabean

A urmat seminarul teologic la Chişinău şi studii universitare la Juirev (Rusia). Participă la Revoluţia rusă din februarie-martie 1917, fiind membru al Sovietului deputaţilor muncitori şi ţărani din Petrograd. Urmând sfatul lui Kerenski (şi el mason), revine la Chişinău în august 1917, ca membru al Sovietului provincial al deputaţilor ţărani şi comisar gubernial al Basarabiei. La 21 noiembrie 1917 devine preşedintele Sfatului Ţării din Basarabia, iar din 1918, deputat în Parlamentul României, ministru al portofoliilor Sănătăţii, de Interne, de Stat, al Comunicaţiilor, şi vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri (1936-1937). Membru corespondent (1909) şi membru titular (1918) al Academiei Române. La 26 mai 1919 şi-a pronun­ţat discursul de recepţie intitulat “Spaţiul şi timpul în noua lumină ştiinţifică”, pe care l-a început astfel: „Adânc emoţionat, iau cuvântul. Fiu al Basarabiei, al unei părţi locuite de români, cari nici cu gândul cel mai îndrăzneţ nu aşteptau să se întoarcă la sânul neamului, eu acuma stau în mijlocul dv. nu numai ca o idee de unitate naţională, nu numai ca un simbol al Unirii, dar ca un adevărat reprezentant al Unirii, care este un fapt împlinit. Ştiinţa este internaţională şi ca să devie naţională trebuie ca ideile ei să intre şi să domine în adâncimea maselor poporului, care colorează ideile acestea cu deosebirile lui“.

    Nu se cunosc (încă) locul şi data iniţierii sale. A fost Mare Maestru al Franc-Masoneriei române.

 

IONESCU, Dumitru (Take) (1858-1922) Om politic, diplomat, avocat şi reputat orator

      Obţine doctoratul în drept la Paris, în 1881. În perioada 1891-1922 a fost succesiv ministru, deţinând portofoliile Instrucţiunii Publice şi Cultelor, de Interne, fără portofoliu, de Externe, de Finanţe; între 1917 şi 1918 a fost vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi apoi
prim-ministru (1921-1922). În tinereţe a fost liberal, colaborând la „Românul“. În 1887, împreună cu Nicolae Fleva, de la liberali şi Nicolae Filipescu, de la conservatori, pune bazele „Ligii de rezistenţă“. După numai doi ani, trece la conservatori, dar şi aici intră în conflict cu Petre P. Carp. În 1909 fondează Partidul Conservator-Democrat, iar în 1915 întemeiază şi conduce, la Paris, Consiliul Naţional al Unităţii Române.   Nu se cunosc (încă) locul şi data iniţierii sale.

 

K

 

KOGĂLNICEANU, Mihail (1817-1891) Istoric, scriitor, publicist şi om politic

      Studii la Luneville şi Berlin. Profesor de istorie naţională la Academia Mihăileană (1843). În cuvântul de deschidere la acest curs, a afirmat printre primii ideea potrivit căreia cunoaşterea istoriei patriei este o chezăşie a afirmării naţionale. A publicat documente istorice în revista “Arhiva românească” (1840-1841 şi 1845) şi a redactat periodice de orientare patriotică şi democratică, precum: “Alăuta românească”, “Dacia literară” (1840), “Propăşirea” (1844), “Steaua Dunării” (1855-1860). Nu a participat direct la Revoluţia de la 1848, dar a fundamentat, prin ideile sale, doctrina paşoptistă. În emigraţie a redactat “Dorinţele partidei naţionale din Moldova, având, la revenirea în ţară, un rol important în pregătirea Unirii Principatelor. A fost de mai multe ori ministru: de Interne (1863, 1868-1870, 1879-1880), de Externe (1876, 1877-1878) şi prim-ministru (1863-1865). Şi-a legat numele de secularizarea averilor mânăstireşti şi de reforma agrară, înfăptuite pe timpul principelui (mason, probabil, şi acesta) Alexandru Ioan Cuza şi de actul proclamării Independenţei de stat a României (9 mai 1877), pe timpul principelui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen (şi el mason). A scris: « Histoire de la Valachie, de la Moldavie et des valaques transdanubiens », vol. I, referitor la perioada 1241-1792, o autobiografie (« Iluzii pierdute. Un întâiu amor »), proză istorică (« Trii zile din istoria Moldovei »), proză satirică (« Fiziologia provinţialului la Iaşi », « Adunările dănţuitoare »), un roman neterminat (« Tainele inimii »). A fost printre pri­mii membri aleşi ai Academiei Române (1868), instituţie unde a ocupat şi fotoliile de preşedinte al secţiunii istorice (1869) şi preşedinte al Academiei (1887-1890).

    Încă din 1844 era Venerabilul unei loji bucureştene. Fiul său, Vasile M. Kogălniceanu (1863-1941) a fost, de ase­menea, franc-mason.

 

L

 

LUPAŞCU, Ştefan A. (1909-1988) Filosof şi om de ştiinţă

      Stabilit la Paris. Obţine doctoratul la Sorbona, cu lucrarea « Du devenir logique et de l’affectivite ». Manifestă preocupări în domeniul filosofiei, ştiinţelor naturii, logicii şi epistemologiei şi cercetează raporturile dintre ştiinţa şi arta contemporană. S-a impus ca unul dintre marile spirite ale culturii umaniste europene, principala caracteristică a creaţiei sale fiind interdisciplinaritatea. Cele mai reprezentative lucrări ale sale sunt: « Logique et contradiction » (1947), « Le principe d’an­tagonisme et la logique de l’energie » (1951), « Les trois matičres » (1960), « L’energie et la matičre vivante » (1962), « Science et art abstrait » (1963), « L’energie et la matičre psychique » (1974), « Psychisme et sociologie » (1978), « L’Univers psychique. La fin de la psychanalyse » (1979). O selecţie a acestor lucrări a apărut şi în limba română, sub titlul « Logica dinamică a contradictoriului » (1982). În 1991 a fost ales membru de onoare post-mortem al Academiei Române.

    Istoria masonică a reţinut numeroase date, legate de participarea sa la diverse evenimente ale Ordinului (preluare după Horia Nestorescu-Bălceşti): delegat al Marii Loji Naţionale din România (MLNR), la aprinderea luminilor Lojii Dimitrie Cantemir din Iaşi (1928), membru al Lojii bucureştene Fraternitatea Aliată şi semnatar al Convenţiei de unificare a Marii Loji Simbolice de Rit Ioanit din Transilvania, cu MLNR (1930), membru al Lojii bucureştene Sever Pleniceanu, reprezentant al acesteia la Conventul Solemn de la Iaşi, al Franc-Masoneriei Române Unite (FMRU) şi şef al Secretariatului general al Consiliului Federal Suprem al FMRU (1935); în acelaşi an, a fost garant de amiciţie pe lângă FMRU al Masoneriei din Turcia, îndeplinind aceeaşi funcţie în loja sa, din partea Marilor Loji Parahyba (Brazilia) şi Cuscathan (San Salvador).

 

M

 

MAGHERU, Gheorghe (1802-1880) General şi om politic

      Participă în armata rusă la campania acesteia din 1829-1830. Intrat în magistratură, a fost preşedinte de tribunal şi prefect de Romanaţi (1846-1848). Apropiat al „fratelui“ Nicolae Bălcescu, participant activ la Revoluţia de la 1848, membru al Guvernului Provizoriu, organizator al taberei militare de la Râureni-Troianu (Vâlcea), plecat în exil până în 1859, când a fost un aprig luptă­tor pentru Unirea Principatelor, ca membru al Adunărilor ad-hoc.

    Nu se cunosc (încă), locul şi data iniţierii sale. Horia
Nestorescu-Bălceşti l-a găsit înregistrat ca vechi mason în nişte liste datând din 1887.

 

MAIORESCU, Titu Liviu (1840-1917) Critic literar, estetician şi om poli­tic

      Absolvă, ca şef de promoţie, Academia Theresiană din Viena (1851-1858), continuându-şi studiile la Berlin şi Giessen, unde obţne doctoratul cu titlul Magna cum Laudae (1859). În următorii ani, îşi ia licenţa în litere şi filosofie (1860) la Sorbona şi licenţa în drept (1861). Reîntors în patrie, obţine un post în magistratură la Tribunalul de Ilfov (1862), apoi va fi profesor universitar de istorie, filosofie şi logică la Iaşi şi la Bucureşti. În 1863 întemeiază la Iaşi, Societatea literară Junimea. În urma unui proces de imoralitate, este suspendat din învăţământ în 1864, dar intră în avocatură şi din nou în învăţământ în 1865, de unde va fi demis iar, în 1868. Regalist şi conservator, intră în politică şi este ales deputat (1874), ocupând succesiv următoarele portofolii ministeriale: al Cultelor (1874-1876), agent diplomatic la Berlin (1876-1900, cu numeroase prezenţe în ţară), de Justiţie (1900-1901, 1912), de Externe (1911-1912, 1912-1914), iar ca prim-ministru (1912 şi 1913) prezidează Congresul de Pace de la Bucureşti (1913), organizat în urma războaielor balcanice. Între 1884 şi 1909 este profesor la Universitatea din Bucureşti, rector al acestei instituţii (între 1892 şi 1897). Până în 1914 a fost preşedintele Partidului Conservator. În critica literară a susţinut principiul autonomiei estetice şi, prin teoria „formelor fără fond“, a denunţat transplantarea formală a unor instituţii şi reforme inadecvate situaţiilor prin care trecea România la sfârşitul secolului al XIX-lea. A introdus criteriul estetic în judecarea valorilor poetice (“O cercetare critică asupra poe­ ziei române de la 1867”), a studiat unele probleme de lingvistică (“Despre scrierea limbii române”) şi a contribuit la afirmarea unor reprezentanţi iluştri ai literaturii autohtone, precum Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale, Ion Slavici (“Critice”, 3 vol.). A fost logician (principala sa lucrare în domeniu este “Logica”), orator (vezi “Discursurile parlamentare”) şi memorialist (“Însemnări zilnice”) de excepţie. În 1867 a fost numit membru al Societăţii Literare Române (viitoarea Academie Română), fiind ales apoi vicepreşedintele acesteia în 1880 şi preşedintele secţiunii literare, în 1889.

    Iniţiat, asemenea majorităţii junimiştilor, în Loja ieşeană Steaua României, la 26 noiembrie 1866 (loja al cărei Venerabil era George Suţu, fusese constituită la 18 august acelaşi an). După câteva luni, la 11 februarie 1887, primeşte gradele de Companion şi Maestru, tot în această lojă.

 

MANOILESCU, Mihail (1891-1950) Inginer, economist şi om politic român

      După absolvirea Şcolii de Poduri şi Şosele din Bucureşti (1915), intră în învăţământ şi administraţie. Profesor uni­versitar, subsecretar de stat la Finanţe (1926-1927), ministru al Comunicaţiilor şi Lucrărilor Publice (1930), al Industriei şi Comerţului (1930-1931), guvernator al Băncii Naţionale (1931). Ca ministru de Externe în guvernul Gigurtu (1940), a semnat, din partea României, umilitorul Dictat de la Viena. Deşi a fost membru al Partidului Naţional-ţărănesc (din 1929), datorită lucrărilor şi ideilor sale este socotit unul dintre întemeietorii neoliberalismului în România. A fost un intelectual de o mare erudiţie, cu o pregătire tehnică şi cultură economică, filosofică şi sociologică. Printre cele mai semnificative lucrări ale sale se numără: “Importanţa şi perspectivele industriei în noua Românie” (1921), “Neoliberalismul” (1923), “Théorie du protectionisme et de l’echange international” (1929, a cunoscut mai multe edi­ţii în limbile engleză, germană, italiană, portugheză, în româneşte fiind publicată abia în 1986), “Le sičcle du corporatisme. Doctrine du corporatisme integral et pur” (1934), “Ideea de plan economic naţional” (1938), “Solidaritatea economică a
Sud-Estului european” (1939), “Rostul şi destinele burgheziei româneşti” (1942).

    Nu se cunosc (încă) locul şi data iniţierii sale. După trecerea în adormire a Masoneriei româneşti de către Ion (Jean) Pangal, înainte de plecarea acestuia în străinătate (1941), Manoilescu a preluat de la el listele cu toţi fraţii români.

MANOLESCU, Ion (1881-1959) Actor

      Student al lui Constantin Nottara. Joacă la diferite companii teatrale (Naţional, Modern, Bulandra, Comedia, Excelsior), remarcându-se printr-o deosebită forţă dramatică, putere de interiorizare şi frazare impecabile. A excelat ca actor în piesele “Moartea civilă”, “Strigoii”, “Cadavrul viu”, “Hamlet”, “Richard al III-lea”, “Suflete tari”. A fost profesor la Academia Regală de Muzică şi Artă Dramatică din Bucureşti.

    Nu se cunosc (încă) locul şi data iniţierii sale. Figurează înscris în evidenţele masonice ale anului 1930.

 

MAVROCORDAT, Constantin Domn al Ţării Româneşti (1730, 1731-1733, 1735-1741, 1744-1748, 1756-1758, 1761-1763) şi al Moldovei (1733-1735, 1741-1743, 1748-1749, 1769)

      Fiul lui Nicolae Mavrocordat, domn al Moldovei (1709-1710, 1711-1715) şi al Ţării Româneşti (1715-1716, 1719-1730). A înfăptuit o serie de reforme (socială, a justiţiei, fiscalităţii şi armatei), prin care a modernizat Principatele Dunărene. Pe linie socială i-a eliberat pe rumâni (1746) şi vecini (1749), introdu­când claca – formă a rentei în muncă prestată de ţăranii şerbi şi liberi, fără pământ, în beneficiul deţinătorilor de pământ. Publică în 1841 o colecţie de documente româneşti, cea mai veche păstrată până în zilele noastre.

    În 1735, la un an de la aprinderea luminilor primei loji autohtone de către secretarul său, Anton Maria del Chiaro, fondează la Iaşi, Loja Moldova.

 

MINULESCU, Ion (1881-1944) Poet, prozator şi dramaturg

      Studii la Paris (1905). Secretar de redacţie la publicaţiile simboliste “Revista celorlalţi” (1908) şi “Insula” (1912), apoi la “Luceafărul” şi “Viitorul”. Director al Tea­trului Naţional din Bucureşti (1926), director general al artelor în Ministerul Cultelor şi Artelor. A scris volume de poezii (“Romanţe pentru mai târziu”, “De vorbă cu mine însumi”, “Nu sunt ce par a fi”), proză fantastică (“Casa cu geamurile portocalii”, “Cetiţile noaptea”), romane (“Roşu, galben şi albastru”) şi piese de teatru (“Pleacă berzele”, “Manechi­nul sentimental”).

    A fot primit în rândurile fraţilor în 1940, acelaşi an în care a fost iniţiată şi soţia sa, Claudia Millian-Minu­lescu.

MORUZI, Alexandru (1744-1807) Domn al Ţării Româneşti (1793-1796, 1799-1801) şi al Moldovei (1792, 1802-1806, 1806-1807)

      A aparţinut unei familii fanariote. Politica sa fiscală excesivă a provocat nemulţumirea ţăranilor moldoveni, cărora le-a restrâns drepturile asupra pământurilor necultivate (1805).

    Iniţiat la 24 martie 1776, în Loja St. Andreas din Sibiu, în acelaşi an primind gradele de Companion, Maestru şi Maestru Perfect, în aceeaşi lojă. Arhivele masonice îl înregistrează ca Venerabil al unor loji de la Bucureşti (1786) şi Iaşi (1803). În 1824, în Encyclopaedie dei Freimarerei de C. Lenning, tipărită la Leipzig, a apărut o biografie a lui Moruzi, singurul frate din ţările române prezent în această enciclopedie.

 

MURGU, Eftimie (1805-1870) Profesor, filolog şi jurist

      Audiază cursuri de filosofie şi drept la Pesta (1827-1834). Profesor la Academia Mihăileană din Iaşi, unde ţine primul curs de filosofie în limba română (1834). Profesor de logică şi drept la Bucureşti, unde a participat la comploturile revoluţionare din perioada premergătoare şi postmergătoare lui 1848, fiind închis de două ori (1845–1848 şi 1849-1852). A condus Revoluţia de la 1848 din Banat, militând pentru recunoaşterea drepturilor naţionale ale românilor. Deputat în Parlamentul de la Pesta şi preşedinte al Adunării Populare a Românilor de la Lugoj.  

    Iniţiat în tainele Franc-Masoneriei de când se afla la Iaşi; în 1834 era Venerabilul unei loji din capitala Moldovei.

 

N

 

NEGRI, Costache (1812-1876) Scriitor, om politic şi diplomat

      După studii la Iaşi, Chişinău şi Odessa şi călătorii efectuate în Austria, Germania, Italia, Anglia şi Franţa, reuşeşte să adune la moşia ta­tălui său de la Mânjina (jud. Galaţi), tineri patrioţi din toate provinciile româneşti. Nu participă direct la Revoluţia de la 1848, fapt pentru care scapă de exil şi primeşte diferite însărcinări în administraţia Principatului Moldova: pârcălab de Covurlui (1851), ministru al Lucrărilor Publice (1854), agent diplomatic la Istanbul (1855-1856), deputat de Galaţi şi vice­preşedinte al Divanului ad-hoc (1857). Deşi fusese propus domn, se supune hotărârii fraţilor de a-l alege pe Cuza în acest înalt post şi îl însoţeşte pe acesta la Istanbul la audienţa acordată de sultan pentru recunoaşterea Unirii Principatelor. Ministru al României la Constantinopol (1859-1866). Prieten apropiat al domnitorului Cuza (şi el mason), a susţinut ex­clusiv politica reformatoare a acestuia.

    Nu se cunosc (încă) locul şi data iniţierii sale. În 1842 era Venerabilul unei loji din Bârlad.

 

NEGRUZZI, Costache (Constantin) (1808-1868) Scriitor

      În refugiul de la Chişinău, la vârsta de 13 ani, îl cunoaşte pe poetul (mason, probabil nedezvăluit) A. S. Puşkin. A fost diac, căminar, spătar, agă, postelnic, vornic (1823-1837), efor al Iaşiului (1840-1843), director al vistieriei Moldovei (1843-1849, 1851-1854, 1856), efor al şcolilor (1848), membru al Comi­siei pentru deli­mitarea frontierelor în urma încheierii Tratatului de Pace de la Paris (1856), director al Statisticii Cen­trale, ministru interimar la Finanţe (1861). Neparticiparea sa la Revoluţia de la 1848 din Moldova şi nici la evenimentele legate de lupta pentru Unire explică pleiada de funcţii ocupate în administraţie. Autor de nuvele melodramatice (“Zoe”, “O alergare de cai”), proză epistolară (“Negru pe alb”), nuvele istorice (“Alexandru Lăpuşneanu”), versuri eroice (“Aprodul Pu­rice”), teatru (“Muza de la Burdujeni”, “Doi ţărani şi cinci cârlani”). Traduceri din V. Hugo şi A. S. Puşkin. Pentru întreaga sa activitate literară a fost numit, în 1867, membru al Societăţii Literare Române, viitoarea Academie Română.

    Nu se cunosc (încă) locul şi data iniţierii sale, însă în 1850 era membrul unei loji din Iaşi. Fiii săi, Iacob şi Leon, iniţiaţi în anul 1866, în Loja ieşeană Steaua României, au primit în anul următor gradele de Companion şi Maestru, tot în această lojă; Iacob C. Negruzzi a fost Venerabilul acestei loji în 1886.

 

P

 

PALEOLOGU, Alexandru (1919- 2008) Eseist

      Licenţiat în drept (1941), consilier al Comisiei române pentru aplicarea armistiţiului (1944), ataşat de legaţie în Franţa (1946-1947). A colaborat la revistele “Gândirea”, “Universul literar”, “Duminica”.

    Nu se cunosc (încă) data şi locul iniţierii sale. În 1990 a fost ales Mare Maestru al Marii Loji Naţionale din România, cu sediul în exil la Paris.

 

PAPINIU, Emil I. Jurist

      Iniţiat în Loja Libertatea din Ploieşti (data încă nu se cunoaşte). Între 1929 şi 1936, desfăşoară o vie activitate masonică, având următoarele demnităţi (după Horia Nestorescu-Bălceşti): Mare Orator al Marelui Orient al României (1929), preşedinte activ al Consiliului Ordinului Marelui Orient al României (1930-1932), garant de amiciţie al Marii Loji a Sârbilor, Slovacilor şi Croaţilor pe lângă Marele Orient al României (1930), respectiv al Marelui Orient al Franţei şi al Marii Loji din New York pe lângă Franc-Masoneria Română Unită (1935), Mare Maestru al Marelui Orient al României (1933), Mare Secretar Federal al Franc-Masoneriei Române Unite (1935) ş.a.

 

PAUKER (PACHER), Alfred Avocat

      Văr primar cu Marcel Pauker, soţul Anei Pauker. A emigrat în 1950 în S.U.A.   Nu se cunosc locul şi data iniţierii sale. Între 1930 şi 1935 a îndeplinit următoarele demnităţi masonice: Mare Orator Adjunct al Marelui Orient al României (1930) şi Mare Orator (1932-1933), Venerabilul Lojii bucureştene Redeşteptarea (1930, 1932, 1935).     persu, Aurel (1890-1977) Inginer şi inventator. Este printre primii în lume care a studiat aplicarea formei aerodinamice la automobile. În 1924 a înregistrat invenţia sa referitoare la „automobilul aerodinamic corect“, a cărui formă era asemănătoare cu cea a unei picături de apă în cădere (acest automobil se păstrează la Muzeul Tehnic „Doctor D. Leonida“, din Bucureşti).

    Iniţiat la 18 martie 1932 (nu se cunoaşte Loja, probabil Minerva). Devine Companion la 4 martie şi Maestru, la 31 martie 1933. Venerabil al Lojilor bucureştene Minerva şi Concordia. A fost membru în Consiliul Marelui Orient al României (1934) şi membru în Consiliul Federal Superior al Franc-Masoneriei Române Unite, în demnitatea de Mare Păstrător de Sigilii (1935).

 

PETER, Julian M., Inspector general, apoi primar general al Capitalei

      Principalele sale demnităţi masonice (pre­luate după Horia Nestorescu-Bălceşti) au fost: demnitar al Lojii Propaganda (1930) şi Venerabil al Lojii Pitagora (1932), ambele din Orientul Bucureşti, Mare Orator al Marii Loji Naţionale din România şi Mare Orator Federal al
Franc-Masoneriei Române Unite (1935), garant de amiciţie al Marii Loji elveţiene Alpina, în România şi al Franc-Masoneriei iugoslave în Loja Colonel Sever Pleniceanu, din Orientul Bucureşti (1935).

 

PÉTERFI, Ştefan (1906-1978) Botanist român de naţionalitate maghiară

     A efectuat cercetări asupra algelor marine şi asupra inhibitorilor de creştere a plantelor. Principalele sale lucrări sunt “Creşterea şi dezvoltarea plantelor” şi “Nutriţia plantelor”. Membru corespondent (1955) şi titular (1963) al Academiei Române. Vicepreşedinte al acesteia (1974).

    Nu se cunosc (încă) locul şi data iniţierii sale. În 1932 era Venerabilul Lojii Bethlen Gabor din Târgu Mureş.

 

PIUARIU-MOLNAR, Ioan (1749-1815) Om de ştiinţă şi cărturar iluminist

Primul medic titrat român (1774). Chirurg al Universităţii din Viena, medic la Sibiu şi profesor de oftalmologie la Şcoala medico-chirurgicală din Cluj. Autor al celei dintâi gramatici româno-germane, al unei istorii universale şi al unui dicţionar român-german. A iniţiat prima publicaţie ştiinţifică medicală, „Sfătuire către studenţii în chirurgie“ (1793) şi a colaborat la redactarea lui Supplex Libellus Valachorum.

    Iniţiat în Loja sibiană St. Andreas, la 16 septembrie 1781. Gradele de Companion şi Maestru le-a primit în aceeaşi lojă, la 17 aprilie 1783 şi, respectiv, 13 octombrie 1784.

 

POENARU, Petrache (1799-1875) Cărturar iluminist

      Profesor la Colegiul Naţional „Sf. Sava“ din Bucureşti (1819), secretar al cancelariei lui Tudor Vladimirescu (1821), apoi bursier la Viena şi Paris. Obţine în 1827, la Paris, brevetul pentru invenţia tocului rezervor cu piston (stiloul), „un condei portăreţ fără sfârşit, alimentându-se el însuşi cu cerneală“. Reîntors în ţară  în 1832, este pe rând, inspector şcolar şi director al Eforiei şcoalelor (1832) – post în care are merite deosebite în organizarea învăţământului naţional, mare clucer şi membru în Obşteasca Adunare (1841), agă (1851), membru al Consiliului de Stat (1864). Participant la Revoluţa de la 1848 din Ţara Românească, în calitate de membru în Comisia pentru eliberarea ţiganilor. Membru fondator al „Societăţii filantropice“ (1833), „Asociaţiei literare“ (1845), membru de onoare al Societăţii „ASTRA“, unul dintre fondatorii Grădinii Botanice şi al Muzeului Naţional de Antichităţi din Bucureşti, membru al Academiei Române (1870). În discursul de recepţie dedicat şcolii româneşti, rostit în 1871, a ţinut să menţioneze: „În epocile de amorţire ale naţiunilor apar evenimente care, ca rază din cer, luminează popoarelor ochii minţii, în deşteptarea conştiinţei de sine şi le conduce pasul pe calea progresului în dezvoltarea simţului naţional. Un eveniment de această natură, din cele mai memorabile, avem a semnala în istoria patriei noastre înfiinţarea şcoalei marelui dascăl şi înfocat patriot, Georgiu Lazăr, care a deschis românilor calea ştiin­ţei şi preţuirei de limba şi naţionalitatea lor...“.  

    Nu se cunosc (încă) locul şi data iniţierii sale. Din 1856 a fost Venerabilul unei loji bucureştene.

 

POGOR, Vasile (1833-1906) Scriitor şi jurist

      Licenţiat în drept la Paris, prim-preşedinte al Curţii de Apel din Iaşi, prefect şi primar de Iaşi, membru fondator al „Junimii“, preşedinte al „Societăţii pentru încurajarea junimei române studioase“, ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice (1870).

    Iniţiat la 14 martie 1866, în Loja ieşeană Steaua României, într-o lună de zile primind gradele de Companion şi Maestru al aceleiaşi loji. La 5 noiembrie 1866, Marele Orient al Franţei îi eliberează o diplomă, prin care îi recunoaşte gradul 18.

 

POTECA, Eufrosin (1786-1859) Cărturar şi teolog iluminist

      Profesor la Academia Grecească (1816-1818) şi la Colegiul Naţional „Sf. Sava“ (1825-1832) din Bucureşti. Audiază la Pisa şi Paris (1818-1825), cursuri de filosofie, teologie şi istorie. Din cauza ideilor iluministe prea radicale, este eliberat din învăţământ şi trimis egumen al Mânăstirii Gura Motrului (1829). În acelaşi an, publică traducerea lucrării “Filosofia cuvântului şi a năravurilor”, aparţinând germanului J. G. Heineccius, prin care explică şi introduce o serie de concepte filosofice în limba română.

    Iniţiat, se pare, în perioada studiilor din Italia (1818-1822). În 1830 făcea parte dintr-o lojă bucureşteană.

 

R

 

RALEA, Mihai (1896-1964) Sociolog, psiholog, eseist şi om politic

      În 1923 obţine doctoratul în litere la Sorbona, cu teza « L’idée de revolution dans les doctrines socialistes. Étude sur l’évolution de la tactique revolutionnaire »; în acelaşi an scrie şi teza complementară « Revolution et socialisme. Essai de bibliographie ». Reîntors în ţară este numit conferenţiar (1923) şi apoi profesor la Catedra de filosofie şi estetică a Universităţii din Iaşi (1926). A fost, împreună cu George Călinescu, director la „Viaţa românească“ (1933). Principalele sale lucrări sunt: « Istoria ideilor sociale » (1930), « Războiul psihologic – instrument al agresiunii imperialiste » (1954), « Introducere în sociologie », « Contribuţii la istoria societăţii », « Explicarea omului », « În extremul Occident », iar în colaborare – « Istoria psihologiei » (cu C. I. Botez), « Sociologia succesului » şi « Introducere în psihologia socială » (cu Traian Herseni). A formulat idealul unei democraţii sociale, care să îmbine păstrarea libertăţilor individuale cu solidarismul social. Membru al Academiei Române (1948). Deputat naţional-ţărănist de Fălciu (1928, 1932), vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor, ministru al Muncii şi Ocrotirii Sociale (1938). În 1938 părăseşte Partidul Naţional-Ţărănesc şi fondează Partidul Socialist-Ţărănesc, care, în 1943, se alătură Frontului Patriotic Antihitlerist. Internat în lagărul de la Târgu Jiu. A fost coautor al Memoriului prin care se solicita ieşirea ţării noastre din războiul antisovietic. După 1944 a îndeplinit următoarele însărcinări: ministrul Artelor (1945), ambasador în S.U.A., director al Institutului de Psihologie al Academiei, şeful Catedrei de psihologie a Universităţii Bucureşti, deputat, vicepreşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, membru al Consi­liului de Stat, preşedinte al Comitetului Naţional pentru Apărarea Păcii, membru în Consiliul Mondial al Păcii, preşedinte al Comisiei Naţionale pentru UNESCO şi al Grupului Naţional Român pentru Uniu­nea Interparlamentară.

    Nu se cunosc (încă) locul şi data iniţierii sale, petrecută, probabil, în timpul studiilor în Franţa. Ţinând seama de apartenenţa sa masonică, Guvernul dr. Petru Groza l-a numit ambasador în S.U.A. (supranumită atunci, “Regatul Masoneriei”); mai mult chiar, la solicitarea Anei Pauker (ministru de Externe în acelaşi guvern), a fost ridicat în grad de la Maestru (gradul 3) la Cavaler Rosicrucian (gradul 18). Ulterior, într-un Raport al său, avea să precizeze: „Reuşita mea în America nu s-a datorat faptului că sunt un veritabil democrat sau că sunt cunoscut ca atare, nici pentru că sunt ministru plenipotenţiar, ci, pentru calitatea mea de mason“. Valentin Lipatti, colegul său de la Ministerul Afacerilor Externe, îl caracteriza astfel: „Gândea în fraze scurte, punând accentul pe verbe şi mai puţin pe epitetul ornant. Extrema sa mobilitate spirituală îi îngăduia să meargă, cu acelaşi grad de siguranţă, de la expunerea de idei la notarea de impresii, în senzorialitatea lor cea mai directă. Ralea a fost unul dintre gânditorii români cei mai originali, care a înţeles să-şi clădească întreaga creaţie pe experienţa unei existenţe trăite cu pasiune. O idee pentru care nu ai suferit – mărturisea el – nu-ţi aparţine... Pentru el o faptă bună valora infinit mai mult decât un vers frumos. Avea oroare de artificiu şi preţiozitate în artă ca şi în viaţă: «Fă ceea ce-ţi dictează legea ta personală – nota el – adică dezvol­tă-te sincer, simplu şi complet». Ţintea spre marile valori fundamentale, sacrificând adesea criteriile speciale în favoarea scopurilor generale. Căuta cu înfrigurare adevărul... «Unii – observa el – ca să se menţină într-o regulă de etică, s-au agăţat ca de un stupefiant salvator de toate nimicurile frumoase cu care se încântă copiii bătrâni. Alţii, dimpotrivă, caută Adevărul. Ei nu pot trăi decât privind la lumina Soarelui în faţă, chiar dacă ştiu că-i orbeşte»“. Despre moartea sa, acelaşi Valentin Lipatti spunea: „...a încetat din viaţă la Berlin... într-o zi toridă de august, departe de ţară şi de ai săi. A murit aşa cum trăise: într-o goană veşnică după acţiune. La moartea sa, scriam că nu mi-l pot închipui bătrân şi bolnav, poate paralizat într-un jilţ... Sfârşitul eroului trebuie să concorde cu unitatea sa de caracter. Viaţa lui Mihai Ralea s-a încheiat cu o ultimă călătorie, în care s-a angajat parcă, cu aceeaşi nerăbdare, cu aceeaşi febrilitate, cu care trăise printre noi“.

 

ROSENTHAL, Constantin Daniel (1820-1851) Pictor şi revoluţionar paşoptist

      A pictat tablouri de inspiraţie romantică, celebre fiind “România revoluţionară” şi “România rupându-şi cătuşele pe Câmpia Libertăţii”, precum şi portrete (“Elena Negri”). A participat la Revoluţia de la 1848 din Ţara Românească şi Transilvania, fiind arestat în timpul unei „misiuni secrete“. S-a sinucis, se pare, în închisoarea din Pesta, unde fusese trans­portat în vederea interogatoriului.

    Membru al Lojii bucureştene Frăţia (1844). După datele prezentate şi comentate de Horia Nestorescu-Bălceşti, în anul următor este iniţiat, din nou, în Franţa, în Loja Trandafirul Perfectei Tăceri, iniţierea bucureşteană fiind considerată „sălbatică, neregulară“. În 1846 a fost ales Maestru de Ceremonii, iar în 1847 a primit gradul de Maestru în aceeaşi lojă din capitala Franţei.

 

ROSETTI, Constantin A. (1816-1885) Scriitor şi om politic

      După studiile de la Colegiul Naţional „Sf. Sava“ din Bucureşti, intră în oştire cu gradul de locotenent. Devenit aghiotant domnesc, dar demisio­nează în 1836. A mai ocupat func­ţiile de şef al Poliţiei din Piteşti (1842) şi preşedinte al Tribunalului comercial din Bucureşti. Participant activ la Revoluţia de la 1848 din Ţara Românească este eliberat de Ana Ipătescu, împreună cu ceilalţi membri ai Guvernului Provizoriu alături de care fusese închis. După înfrân­gerea revoluţiei, pleacă în exil la Paris, unde este unul dintre conducătorii emi­graţiei române şi publică revista “România Viitoare” şi ziarul “Republica Română”. Revine în ţară, ocupând, în timpul lui Alexandru Ioan Cuza, postul de ministru al Instrucţiunii Publice (1860), iar după înlăturarea acestuia de la tron, aceeaşi funcţie în 1866, preşedintele Camerei (1876), ministru de Interne (1878, 1881-1882), preşedinte adinterim al Consiliului de Miniştri (în absenţa lui I. C. Brătianu). Ca lider al grupării liberal-radicale a promovat şi idei antimonarhice, democratice, susţinute în ziarul “Românul”, pe care l-a editat începând din 1857. În 1867 a fost numit membru al Societăţii Literare Române, viitoarea Academie Română. A tradus din Byron, Lamartine şi Voltaire. Este autorul volumului de poezii “Cântecele fericirii” şi al volumului de memorii “Scrieri din juneţe şi din esiliu”.

    A fost admis în 1844, în Loja Trandafirul Perfectei Tăceri din Paris, primind toate gradele, până la gradul 18 în 1847, tot în această lojă. În 1848 ia parte la înfiinţarea Lojii bucureştene Lumina. În 1923, numele său a fost acordat unui atelier din Bucureşti. Este printre puţinii masoni români prezentaţi în “Dicţionarul Franc-Masoneriei” realizat sub coordonarea lui Daniel Ligou.

 

RUSSO, Alecu (1819-1859) Scriitor, militant paşoptist şi unionist

      După studii în Elveţia (1829-1835), a fost asesor judecătoresc la Piatra-Neamţ (1841-1844). Participă activ la Revoluţia de la 1848 din Moldova, apoi Transilvania (la Marea Adunare Populară de pe Câmpia Liber­tăţii de la Blaj, Adunările de la Lugoj, Sibiu şi Dej). Pleacă în exil la Viena şi Paris, de unde revine în 1851 pentru a profesa avocatura şi a lupta pentru Unirea Principatelor. A făcut parte din Divanul ad-hoc al Moldovei (1856) şi a fost director în Ministerul Lucrărilor Publice. Opera sa literară cuprinde: proză memorialistică (“Soveja”, “Amintiri”, “Piatra Teiului”), observaţii asupra realităţilor sociale ale vremii (“Iaşii şi locuitorii lui la 1840”), critică literară (“Critica criticii”, “Poezia popo­rală”), precum şi poemul masonic în proză, “Cântarea României”, „imn răscolitor, dedicat patriei iubite“, care evocă istoria Ţării ca o succesiune ciclică a epocilor de robie şi de libertate. Iată două citate semnificative din poem: „Deci timpul sosit-a... semne s-au ivit pe ceriu... pământul s-a clătinat de bucurie... bles­temul înfricoşat s-a auzit despre apus... şi toate popoarele Europei s-au deşteptat. Priveşte de la miazăzi la miazănoapte, popoarele îşi ridică capul... gândirea se iveşte luminoasă pe deasupra întunericului... Gândirea, duhul dumnezeiesc ce zideşte şi credinţa ce a dat viaţă... lumea veche se prăvăleşte şi pe a ei dărâmături slobozenia se înalţă... Deşteaptă-te!“.

    Nu se cunosc (încă) locul şi data iniţierii sale. Ultimele cuvinte, înainte de trecerea în Orientul Etern a acestui „ostaş al propăşirii“, care a avut parte de o viaţă scurtă şi zbuciumată, au fost: „Curaj, prieteni, deşteptaţi-mi patria dacă vreţi să pot dormi în pace...“.

 

S

 

SADOVEANU, Mihail (1880-1961) Scriitor şi om politic

      Între 1900 şi 1919 a fost director al Teatrului Naţional din Iaşi. La 24 de ani era copist la Casa Şcoalelor, iar la 27 de ani, subşef de birou la Direcţia artelor din Ministerul Instrucţiunii şi Cultelor, inspector al cercurilor culturale. În 1908 a devenit vicepreşedinte al Societăţii Scriitorilor Români, iar apoi preşedintele acesteia. Membru corespondent (1916) şi membru titular (1921) al Academiei Române. Obţine Premiul Naţional în 1924. A fost redactor la “Sămănătorul”, “Cumpăna”, “Însemnări literare”, “Însemnări ieşene”, unul dintre principalii colaboratori ai “Vieţii româneşti”, director al “Adevărului” şi al “Dimineţii”. Opera sa literară cuprinde povestiri şi romane istorice (“Neamul Şoi­măreştilor”, “Fraţii Jderi”, “Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi Vodă”, “Creanga de aur”, “Nicoară Potcoavă”), proză de investigaţie socială (“Bordeenii”, “O istorie de demult”, “Venea o moară pe Siret”, “Baltagul”, “Hanul Ancuţei”), naraţiuni şi descrieri (“Ţara de dincolo de negură”, “Nopţile de Sânziene”, “Valea Frumoasei”, “Nada Florilor”, “Locul unde nu s-a întâmplat nimic”) etc. A mai scris studii, povestiri şi romane inspirate de apartenenţa sa la Ordinul Masonic şi de credinţa într-o lume mai bună (“Lumina vine de la Răsărit”, conferinţă ţinută în 1945; “Lupta pentru pace. Al doilea Congres Mondial al Partizanilor Păcii la Varşo­via, conferinţă ţinută la 19 decembrie 1950 în sala Ateneului Român; romanul “Mitrea Cocor”). În perioada interbelică a fost membru al Partidului Agrar, deputat (1926), senator şi preşedinte al Senatului (1931), iar după Al Doilea Război Mondial, în virtutea ideilor sale, trece de partea comuniştilor, fiind membru al Prezidiului Adunării Deputaţilor (1947), vicepreşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale (1948-1961), conducătorul de­legaţiei României la Congresul Mondial al Păcii de la Paris (1949), membru în Consiliul Mondial al Păcii.

    Nu se cunosc (încă) locul şi data iniţierii sale. Între 1927 şi 1930 a fost Venerabilul Lojii ieşene Dimitrie Cantemir, iar din 1932 al Lojii Moldova, din acelaşi orient. Între 1930 şi 1935 a îndeplinit următoarele demnităţi masonice: „Mare Maestru Adjunct al Marii Loji Naţionale din Româ­nia (MLNR), Pro Mare Maestru al MLNR, Mare Maestru al MLNR şi Mare Maestru al Franc-Masoneriei Române Unite. Fratele său, Vasile Sadoveanu, de profesie inginer agronom, a fost, de asemenea, mason.

 

SCHAPIRA, Marcel   SLĂVESCU, Victor (1891-1977) Economist şi om politic

      După ce a obţinut doctoratul în ştiinţe economice şi financiare la Halle, devine funcţionar la Banca Românească şi director general la Societatea Naţională de Credit Industrial. După 1925 a fost profesor de monedă, credit, schimb, studiu şi tehnică bancară la Academia de Înalte Studii Comerciale din Bucureşti, de mai multe ori deputat liberal, subsecretar de stat la Finanţe (1933-1934) şi ministru de Finanţe (1934-1935), director al Departamentului Înzestrării Armatei (1939). Principalele sale lucrări sunt: “Marile bănci comerciale din România” (1915), “Organizaţia de credit a României” (1922), “Finanţarea întreprin­derilor economice” (1927), “Analiza critică a bilanţului unei întreprinderi” (1928), “Finanţarea consumaţiunei” (1928), “Tratat de bancă”, vol. I-II (1930-1931), “Probleme economice actuale” (1932), “Curs de economie naţională” (1936, 1942) etc. Membru corespondent (1936) şi membru titular (1939) al Academiei Române.

    Nu se cunosc (încă) locul şi data iniţierii sale. A ajuns în ierarhia gradelor masonice până la al 30-lea (Cavaler Kadosch).

 

STRAT, Ion D. (1836 sau 1838-1879) Economist şi om politic

      Licenţiat în drept la Berlin (1859). În 1860 inaugurează la Universitatea din Iaşi, cu prilejul deschiderii acesteia, prima Catedră de economie politică. A predat după 1864, “Tractatu completu de economie politică” şi la Universitatea din Bucureşti. A ocupat portofoliile ministeriale la Finanţe (1865, 1876), Culte (1866-1867) şi a fost agent diplomatic la Paris şi Istanbul (după 1870).

    Nu se cunosc (încă) locul şi data iniţierii sale. În 1863 a fost membru fondator al Lojii Înţelepţii din Heliopolis, din Orientul Bucureşti.

 

Ş

 

ŞONERIU, Ioan (1896-) Jurist şi om de stat

      Stabilit în străinătate după 1944. În perioada interbelică, după doctoratul în drept, susţinut la Paris, ocupă câteva funcţii importante în administraţie şi în politică: şef de cabinet la Ministerul de Justiţie, director al închisorilor, avocat în Contenciosul Statului, membru al Paridului Poporului al lui Averescu, senator şi deputat, secretar general la Ministerul de Interne (1931), în acelaşi an fiind primit în Ordinul Suveran al Cavalerilor de Malta. Delegat al României în timpul celui
de-Al Doilea Război Mondial pe lângă Crucea Roşie Internaţională, la Geneva, în Elveţia.

    După datele prezentate de Horia Nestorescu-Bălceşti, se pare că a intrat în Masonerie în 1944. După 1947 a fost membru al unei loji a românilor emigraţi. Membru al Marelui Magister de la Roma al Ordinului Cavalerilor de Malta, ambasador pe lângă UNESCO al acestui Ordin, iar din 1992, ambasador al Ordinului în ţara noastră.

 

ŞTIRBEI, Barbu Dimitrie (1799-1869) Domn al Ţării Româneşti (1849-1853 şi 1854-1856)

      Membru al unei familii de boieri valahi, al cărei întemeietor, Cernică Izvoranul, poreclit Ştirbei, l-a slujit pe Constantin Brâncoveanu (1688-1714). La 18 ani pleacă la studii în Franţa, revenind după patru ani. Ocupă funcţii administrative, precum sameş al Vistieriei (1829), vornic al Poliţiei, membru al Comitetului care a redactat Regulamentele Organice, secretar al statului (1831), logofăt al „Trebilor bisericeşti“ (1833-1841) şi al Justiţiei (1837). Candidat la tronul Ţării Româneşti în 1834 şi 1842 şi ministru de Interne (1844-1847), în timpul domniei lui Gheorghe Bibescu. Între 1847 şi 1849 a stat la Paris. S-a preocupat de construirea Teatrului Naţional din Bucureşti, amenajarea grădinilor Cotroceni şi Cişmigiu, modernizarea administraţiei, învăţământului, armatei şi domeniului agrar.

    Iniţiat în 1819, când se afla la studii la Paris.

 

T

 

TELL, Christian (1807-1884) General şi om politic paşoptist

      Ofiţer de la reînfiinţarea oştirii Ţării Româneşti (1830). Participant la Revoluţia de la 1848. Membru al Guvernului Provizoriu şi al Locotenenţei Domneşti de la 1848. Exilat până în 1857, a revenit în ţară participând la pregătirea Unirii Principatelor. Membru al Divanului
ad-hoc şi de mai multe ori ministru: al Cultelor (1862-1863), de Război (1871), al Cultelor şi Instrucţiunii Publice (1871-1874), de Justiţie (1873) şi de Finanţe (1876). În activitatea sa politică a trecut de la sprijinul deschis acordat domnitorului şi, probabil, fratelui Alexandru Ioan Cuza, la conservatorism.

    În 1843, împreună cu fraţii Nicolae Bălcescu şi Ion Ghica, aprinde luminile Lojii bucureştene Frăţia. A susţinut în 1857, alegerea deputaţilor masoni pentru Divanul ad-hoc.

 

TITULESCU, Nicolae (1882-1941) Om politic şi diplomat de talie internaţională

     Numit şi „Cavalerul Păcii Mondiale“. După obţinerea licenţei în drept la Paris, revine în ţară ca avocat în Baroul de Ilfov. Profesor universitar de drept civil la Iaşi (1905) şi Bucureşti (1909), deputat (1912), delegat la Conferinţa de Pace de la Trianon (1920), unde a avut un rol deosebit în recunoaşterea graniţelor României Mari. Ministru de Finanţe (1917-1918 şi 1920-1921), ministru plenipotenţiar la Londra (1921), de două ori ministru de Externe (1927-1928 şi 1932-1936), delegat permanent (1920-1936) al României la Liga Naţiunilor, fiind singurul diplomat ales de două ori ca preşedinte al acestei organizaţii (1930 şi 1931). Membru de onoare (1930) şi membru titular (1935) al Academiei Române. Preşedinte al Academiei Diplomatice Internaţionale. A fost unul dintre cei mai străluciţi oratori şi creatori de politică internaţională pentru promovarea şi menţinerea păcii. Îndepărtat din guvern (în august 1936), a emigrat în Franţa. A simpatizat cu adepţii Republicii Spaniole în timpul războiului civil din această ţară (1936-1939). Edouard Herriot, prim ministru al Franţei, una dintre personalităţile celei de-a treia Republici Franceze îl prezenta astfel: “Acest ministru al unei ţări mici face o politică în stil mare. Ce om uimitor!  În politica externă e îmbarcat pe o firavă luntrişoară, pe care o conduce ca pe un vapor mare, în politica internă stă călare pe o scândură putrezită, căreia până la urmă îi dă o stabilitate de stâncă”.

    Nu se cunosc locul şi data iniţierii sale, efectuată probabil când se afla la studii în Franţa.

 

U

 

URSU, Nicola, zis Horea (Horia) din Albac

      Fruntaş al ţăranilor din localitatea sa, al cărui renume a crescut în urma vizitelor efectuate la Viena, chiar la curtea împăratului austriac Iosif al II-lea. Conducător al răscolei ţărăneşti din Transilvania, din anul 1784, alături de Cloşca şi Crişan. La 28 februarie 1785, Horia şi Cloşca sunt executaţi prin tragere pe roată. S-a considerat că execuţia a fost, în vremea respectivă, o execuţie masonică.

    Col. dr. Mircea Dogaru precizează într-un studiu al său: “În ceea ce ne priveşte, am subliniat adesea că “Frăţia”, ca organizaţie românească este prezentă încă în 1784, Horea fiind în contact de “Frăţia de cruce” din Viena, prin omul de legătură “Salis”, că horenii se numeau “frăţii ale sale” şi apare la lumină o organizare teritorială pe “frăţii” (“fratusii”). Tot Mircea Dogaru face referire la “bizara declaraţie a lui Cloşca de la Tibru (l2/23 noiembrie 1784), dată vice-colonelului Schultz şi încheiată cu invocarea drepturilor omului: “Noi vom muri fericiţi că exemplul nostru va garanta urmaşilor Drepturile Umanităţii!”. În 1997, eminentul ziarist de la Evenimentul zilei, Corneliu Ciocan, i-a dedicat un studiu important, intitulat “Horea, conducătorul răscoalei de la 1784, era franc-mason”.

 

V

 

VAIDA-VOEVOD, Alexandru (1872-1950) Medic şi om politic

      În timpul studiilor de medicină efectuate la Viena, salută delegaţia română care a adus aici Memorandumul (1892) şi participă la organizarea unui congres care critica stă­pânirea maghiară în Transilvania (1896). Conducător al Partidului Naţional Ro­mân din Transilvania şi al Partidului Naţional-Ţărănesc, reprezentant al românilor din Transilvania în Parlamentul de la Budapesta, citeşte în 1918 în acest Parlament, Declaraţia de valorificare a dreptului de autodeterminare al Naţiunii Române. A fost ales de Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia
(1 Decembrie 1918), membru în Consiliul Dirigent al Transilvaniei (1918-1920) şi membru al delegaţiei care a prezentat regelui Ferdinand I, Actul Unirii. Dan Amedeo Lăzărescu îi prezintă astfel activitatea: „Între decembrie 1919 şi martie 1920 s-a aflat în fruntea Guvernului României, calitate în care, după întoarcerea lui Ionel Brătianu, a condus delegaţia ţării noastre la Conferinţa de Pace de la Paris. A fost ministru de Interne (de trei ori – n.n.) în guvernele formate de Partidul Naţional-Ţărănesc (10 noiembrie 1928–6 iunie 1930 şi 13 iunie–9 octombrie 1930) şi apoi din nou prim-ministru (6 iunie–10 august 1932 şi 4 ianuarie–13 noiembrie 1933). În martie 1945 a fost arestat, iar apoi deţinut cu do­miciliu forţat până la sfârşitul vieţii“.

    După Dan Amedeo Lăzărescu, Vaida-Voevod a solicitat primirea în Loja intelectuală Ernest Renan, în primele luni ale anului 1919: „După ce Brătianu a semnat în numele României, la 28 iunie 1919, Tratatul de Pace cu Germania, în Galeria oglinzilor din Castelul de la Versailles, el a părăsit Parisul şi a revenit în ţară...“. În acest context, Vaida-Voevod a fost audiat la 7 iulie 1919, în vederea iniţierii care a avut loc abia la 4 august, fiind primit ucenic în loja în care a solicitat acest lucru. La 20 septembrie 1919 a participat la Paris, ca invitat spe­cial, la şedinţa de închidere a Conventului anual al Marelui Orient de Franţa. În calitatea lui, recunoscută, de membru al Marelui Orient, Vaida a avut prilejul să trateze cu Clemenceau şi cu George Lloyd, ei înşişi membri ai acestei societăţi secrete, în cu totul alte condiţii decât Ionel Brătianu. Pe bună dreptate, V. V. Tilea aprecia în lucrarea sa “Acţiunea diplomatică a României”, publicată în 1925, că Alexandru Vaida-Voevod a ştiut “să construiască pretenţiilor noastre o bază armonizată cu interesele Aliaţilor, izbutind să câştige României, în scurt timp, locul şi rolul cel mai important între toate statele Europei Centrale şi Orientale“.

    După Horia Nestorescu-Bălceşti, la 21 iunie 1923, Vaida-Voevod a fost ales Membru Emerit al Suveranului Sanctuar al României (deci primise deja gradul 33), iar în 1928 a fost ales Mare Orator Adjunct.    

 

VOINESCU II, Ion (1816-1855) Ofiţer şi om politic

Maior în oştirea Ţării Româneşti (1836), aghiotant domnesc (1841), secretar al „Asociaţiei literare“ (1845), participant la Revoluţia de la 1848. În 1847 făcea parte din Loja Frăţia.

 

VLADIMIRESCU, Tudor

      Referindu-se la calitatea de iniţait a acestuia, col. dr.  Mircea Dogaru precizează: “încă enigmaticul Tudor Vladimirescu nu numai că se încăpăţâna să se adreseze cu “Fraţilor” şi “Fraţi locuitori ...”, dar şi avea, în pofida zbuciumului unor istorici patrioţi talibani de ieri şi de astăzi, legături cu o societate patronată de ţarul Alexandru I, pe care o numim încă Eteria deşi se numea, în realitate, “Philike Hetairia” (Societatea Frăţia).

 

VUIA, Traian (1872-1950) Inginer şi inventator, pionier al aviaţiei mondiale, constructorul primului avion din lume, brevetat în Franţa în 1903.

      A mai inventat un generator original de abur cu randament termic mare, brevetat în mai multe ţări. Membru al delegaţiei române la Conferinţa de Pace de la Paris (1919); a participat în mişcarea de rezistenţă în cel de-Al Doilea Război Mondial, fiind preşedintele Frontului Naţional Român din Franţa.

    A fost iniţiat la 4 august 1919, în Loja pariziană Ernest Renan, împreună cu Al. Vaida-Voevod şi cu ceilalţi membri ai delegaţiei române participanţi la Conferinţa de Pace de la Paris.

 

Z

 

ZAMFIRESCU, Duiliu (1858-1922) Scriitor, avocat şi diplomat

      Secretar de legaţie la Roma (1888-1906), Atena (1892) şi Bruxelles (1892-1894) şi membru în Comisia Europeană a Dunării. Opera sa literară cuprinde lirică romantică (“Imnuri pagâne”), nuvele, traduceri, corespondenţă şi romane de observaţie socială şi caracterologică (ciclul Comăneştenilor: “Viaţa la ţară”, “Tănase Scatiu”, “În război”, “Îndreptări”, “Ana”). Membru al Societăţii literare „Junimea“ (1883), membru corespon­dent (1898) şi titular (1908) al Academiei Române, al cărei vicepreşedinte a fost în 1918.

    Iniţiat, se pare, în Loja ieşeană Steaua României, în anul 1867; la 18 noiembrie 1867 a primit gradul de Com­panion în aceeaşi lojă.

WebMaster : Radu Popteanu