A
ARON, Florian (1805-1887)
Istoric, profesor şi publicist. Studii gimnaziale la Blaj şi
universitare la Budapesta. Propagator al ideilor Şcolii Ardelene
în Ţara Românească. Solicitat de Dinicu Golescu (şi el mason),
începe să predea din 1830 la şcoala acestuia din Goleşti.
Profesor la Colegiul Naţional „Sf. Sava“ din Bucureşti
(1832-1847), membru al Societăţii Filantropice, participant la
Revoluţiile de la 1848 din Ţara Românească şi Transilvania,
profesor, din nou, la Colegiul Naţional Sf. Sava (1857) şi
Universitatea Bucureşti (1864). A colaborat la “Foaie pentru
minte, inimă şi literatură”, “România” – primul cotidian
românesc, şi “Telegraful român”. A fost printre primii care a
subliniat necesitatea cunoaşterii istoriei naţionale, în
lucrarea sa “Idee repede de istoria Prinţipatului Ţării
Româneşti”, 3 volume.
În 1838 era Orator într-o lojă
bucureşteană, iar după 3 ani, Venerabil.
ALECSANDRI, Vasile (1818 sau 1821-1890)
Scriitor şi om politic.
După studii de medicină şi drept la Paris (1834-1839), revine la
Iaşi unde va fi director al Teatrului Naţional (1840-1842). Are
legături strânse cu Societatea medicilor şi naturaliştilor.
Participă la Revoluţia de la 1848, la Unirea Moldovei cu Ţara
Românească în 1859, îndeplinind apoi mai multe misiuni
diplomatice în Italia şi Franţa (1859), respectiv la Paris
(1885-1890). A condus revista România literară (1855) şi a
publicat prima mare culegere de poezie populară românească:
“Poezii poporale. Balade. Cântice bătrâneşti” (1853).
Principalele sale lucrări literare sunt: poezii istorice (ciclul
“Ostaşii noştri”), “Pasteluri”, comedii satirice (“Iorgu de la
Sadagura”, “Iaşii în carnaval”, ciclul “Chiriţelor…”), drame
(“Despot-Vodă”, “Ovidiu”, “Fântâna Blanduziei”), proză de
călătorie (“O plimbare la munţi”, “Călătorie în Africa"). A
fost membru fondator al Societăţii Literare Române (1867), apoi
membru de onoare al Societăţii Academice Române (1871).
În
1857 era membru al unei loji din capitala Moldovei.
ALEXANDRESCU, Grigore (1810-1885) Poet
A făcut parte din
Societatea Filarmonică. Director al Arhivelor Statului (1850),
director al Eforiei Spitalelor (1859), candidat pentru Senat
(1868). Principalele sale lucrări literare sunt: meditaţii şi
elegii romantice (“Anul 1840”, “Umbra lui Mircea. La Cozia”,
“Răsăritul lunii. La Tismana”, “Satiră. Duhului meu”), fabule
(“Boul şi viţelul”, “Câinele şi căţelul”, “Dreptatea leului”),
proză de călătorie.
Se pare că a fost iniţiat în 1848 într-o
lojă din Bucureşti.
ARGETOIANU, Constantin (1871-1955) Om politic
Ministru de Justiţie (1918), Finanţe (1920), Interne (1920-1921), Agricultură (1927-1928), Industrie şi comerţ (1928) şi prim-ministru (28 sept.-24 nov. 1939). Mare Maestru şi Mare Patron al Ordinului Masonic Român. Petre Ţuţea relatează că Argetoianu a fost întrebat odată de nişte tineri: „Sunteţi francmason, domnule ministru?“, iar el le-a răspuns: „Fugi, bă, de-aici. Am fost, e un fleac“.
ASACHI, Gheorghe (1788-1869) Om de cultură şi scriitor
După studiile efectuate la Lvov,
Viena şi în Italia (1796-1812), a lucrat la Departamentul
Trebilor din Afară şi la Epitropia Învăţământului Public. A fost
profesor, agent diplomatic la Viena, întemeietor al teatrului
românesc (1816), al primei gazete din Moldova, “Albina
Românească” (1829), al Academiei Mihăilene (1835). A făcut parte
din Comisia pentru redactarea Regulamentului Organic. A scris
multiple genuri literare: sonete, fabule, balade, poeme
fantastice, drame şi nuvele istorice.
Se pare că a fost
iniţiat la Milano, în Italia. În 1830 era Venerabilul unei loji
din Iaşi, iar în 1866 a participa la lucrările Lojii Steaua
României, tot din Iaşi.
B
BĂLCESCU, Nicolae (1819-1852) Om politic, istoric, economist, scriitor şi gânditor democrat-revoluţionar
Participant activ la Revoluţia din 1848, pregătită, în
prealabil, în cadrul Lojii Frăţia. Secretar al Guvernului
Revoluţionar Provizoriu de la 1848. A avut un rol de seamă în
stabilirea obiectivelor revoluţiei din Ţara Românească, în
conducerea şi orientarea acesteia. A fost figura cea mai
înaintată a Revoluţiei de la 1848 din Ţările Române şi unul
dintre cei mai proeminenţi revoluţionari europeni. După
înfrângerea revoluiei a fost exilat în Italia unde, conform
opiniei lui Horia Nestorescu-Bălceşti, „militează alături de
Giuseppe Mazzini şi de ceilalţi membri ai Comitetului Central
Democratic European de la Londra, pentru revoluţia viitoare“.
Întreaga sa operă este străbătută de ideea dezvoltării, a
progresului ca lege necesară a istoriei. Gânditor profund, el
s-a ridicat până la ideea unei revoluţii generale a tuturor
popoarelor, în scopul „înălţării plebeianismului la putere“. A
acordat condiţiilor economice un rol important în explicarea
fenomenelor istorice şi a militat pentru cucerirea libertăţii
naţionale, pentru înfrăţirea popoarelor. Principalele sale
lucrări sunt: “Puterea armată şi arta militară de la întemeierea
principatului Valahiei până acum” (1844), “Despre starea socială
a muncitorilor plugari în Principatele Române în deosebite
timpuri" (1846), “Mersul revoluţiei în istoria românilor"
(1850), “Chestiunea economică a Principatelor Danubiene” (1850,
în franceză), “Românii supt Mihai Voievod Viteazul”
(neterminată, editată postum în 1878).
În 1847 a fost
Venerabilul Lojii Frăţia din Bucureşti. Iată opinia sa despre
libertate: „Sufletu-mi te slăveşte încă, înzeită libertate şi
cred că va veni ziua fericită, ziua izbândirii, când omenirea
întreagă se va scula şi va sfâşia acest văl şi duşmanii tăi se
vor împietri la vederea chipului tău de lumină; atunci nu va mai
fi nici un om rob, nici naţia roabă, nici om stăpân pe altul,
nici popor stăpân pe altul, ci, domnirea Dreptăţii şi Frăţiei.
Aceste cuvinte ce odată am dat deviză naţiei mele vor domni
lumea. Vai, nu voi avea nevoie de a vedea această zi, dar şi eu
asemenea am muncit şi am pătimit pentru dreptate şi cel din urmă
al meu cuvânt va fi încă un imn închinat ţie, ţara mea mult
dragă“.
BĂRBULESCU, Constantin (16 august 1907-2003) Inginer şi gânditor
În şcoala generală a fost coleg şi bun prieten cu
Mircea Eliade, iar în Şcoala Politiehnică, pe care absolvit-o în
1932 – cu acad. Constantin Moisil. Începe să lucreze la
Fabricile Malaxa, împreună cu acad. Elie Carafoli, participând
la crearea a trei prototipuri de avioane, dintre care IAR 14 a
devenit foarte cunoscut şi apreciat pentru caracteristicile sale
constructive. Între 1940-1944 lucrează la Fabricile de armament
şi muniţie din Copşa Mică şi Cugir. În perioada 1946-1952 îşi
deschide o firmă personală, acordând un ajutor fratern tuturor
celor care aveau nevoie de el, iar între 1952-1957 activează în
cadrul Institutului de Proiectări pentru Maşini şi
Electrotehnică (IPROMET).
În 1936 îl întâlneşte pe inginerul
Victor Stroescu, venit din Franţa, care-l introduce în lumea
Masoneriei, în 1938 fiind iniţiat în Loja Isis din Orientul
Bucureşti (aici activează timp de un an, până la trecerea în
adormire a Masoneriei române. La reaprinderea luminilor, în 1944
îl găsim în Loja Osiris, iar în 1948, când s-a intrat din nou în
adormire, era Maestru Venerabil al Lojii Cosmos. După ultima
reaprindere a luminilor din 1993 a fost Mare Orator al Marii
Loji Naţionale din România, între 1993 şi 1996, Maestru
Venerabil ad Vitam al Lojii George Washington, Locotenent Mare
Comandor al Supremului Consiliu de Rit Scoţian Antic şi Acceptat
şi Mare Comandor ad Interim al Supremului Consiliu de Grad 33 şi
Ultim de la Paris pentru România. În 2003, s-au aprins
luminile Lojii Constantin Bărbulescu nr. 157 din Orientul
Bucureşti; în 2008, acest atelier număra 37 membri activi,
dintre care 26 sunt maeştri, 6 sunt calfe, 5 sunt ucenici. Pe
lângă lojă funcţionează o asociaţie cu acelaşi nume.
BĂRNUŢIU, Simion (1808-1864) Om politic şi gânditor
Profesor de
filosofie la Blaj şi participant activ la Revoluţia de la 1848
din Transilvania. Exilat la Viena după înfrângerea Revoluţiei,
îşi termină studiile în drept (1852), susţinându-şi doctoratul
la Universitatea din Pavia, Italia (1854). Revine în ţară ca
profesor la Academia Mihăileană şi apoi la Facultatea de Drept
din Iaşi, unde a fost primul profesor de filozofie. A predat
cursuri de psihologie, pedagogie şi drept, fiind un adept al
dreptului natural. Gândirea sa socială şi filosofică are ca teme
libertatea şi independenţa naţională, dreptul tuturor popoarelor
la viaţă şi propăşire, posibilităţile omului de a cunoaşte
lumea. Autor al mai multor lucrări: O tocmeală de ruşine şi o
lege nedreaptă (1842), Raporturile românilor cu ungurii şi
principiile libertăţii naţionale (discurs rostit în Catedrala
din Blaj la 2/14 mai 1848), Dreptul public al românilor (postum,
1867), Dreptul natural public (postum, 1870), Pedagogia (postum,
1870), Psihologia empirică şi logica (postum, 1871), Estetica
(postum, 1972), precum şi al mai multor cursuri universitare de
metafizică, etică şi istoria filosofiei.
În 1856 participa la
lucrările unui atelier din Iaşi.
BIBESCU, George G. (1834-1902) Principe
Fiul domnului Gheorghe Bibescu. Face
studii militare în Franţa, la Saint Cyr (1856-1857) şi ia parte,
distingându-se ca ofiţer al armatei franceze, la războiul din
Mexic (1862). Revine în ţară în 1863, în calitate de căpitan al
armatei române, după patru ani pleacă în Algeria, iar în 1870
participă la războiul franco-prusac. În 1888 conduce delegaţia
României la Expoziţia Universală de la Paris.
Nu se cunosc
(încă) locul şi data iniţierii sale. În 1902 era Mare Maestru al
Marii Loji Naţionale din România.
BIBESCU, George Valentin (1890-1941) Pilot
Fiul lui George G. Bibescu. Promotor al
aviaţiei sportive şi al automobilismului în România. A înfiinţat
Clubul Aviatic Român (1909) şi Liga Naţională Aeriană (1912).
Fondatorul Automobil Clubului Român (1904). Principe, mare
industriaş, preşedinte al Federaţiei Internaţionale Aeronautice
(1930).
Mare Maestru al Marii Loji Naţionale din România
(1911-1916), Mare Maestru Onorific al acesteia (1925) etc.
BILCIURESCU, Alexandru-George (1901-1987) Avocat şi scriitor
S-a născut la Paris şi a trecut la Orientul Etern la Bucureşti.
Îşi ia licenţa şi doctoratul în drept în 1930, practică
avocatura destul de puţin, fiind atras mai mult de arta
scrisului.
În 1923 este iniţiat în Loja Drepturile
Omului. În 1930 compune textul unui Imn Masonic. În 1937 este
ales Venerabil al Lojii Isis din București şi Consilier Federal
al Marii Loji Naţionale din România. În 1944 este numit
Inspector al Marii Loji Naţionale din România, confirmat de I.
T. Ulic în gradul 33 şi devine Venerabil al Lojii Osiris. Tot în
1944 este ales Pro Mare Maestru Onorific al Marii Loji Naţionale
din România, iar în 1945 devine Consilier Federal şi Mare
Maestru Ajutor al Marii Loji Naţionale din România. În 1946 este
decorat cu „Virtutea masonică”, iar în 1948 participă la
„şedinţa” fraţilor de grad 33, în care se hotărăşte trecerea în
adormire a Franc-Masoneriei române. În 1951 este arestat pentru
„activitate francmasonică” şi eliberat în 1955 din Penitenciarul
Piteşti. Trebuie precizat, aşa cum menţionează şi Horia
Nestorescu-Bălceşti în „Enciclopedia ilustrată a
Franc-Masoneriei din România”, că nu a fost vorba de o
condamnare, ci, de o internare administrativă.
BOLINTINEANU, Dimitrie (1819-1872) Scriitor, gazetar şi om politic
La Colegiul Naţional Sf. Sava din Bucureşti este coleg
cu viitorii fraţi Nicolae Bălcescu şi Ion Ghica. Pleacă la Paris
ca bursier al Asociaţiei literare. Participă la Revoluţia de la
1848 şi la Unirea Principatelor Române (1859), la Bucureşti.
Redactor la „Dâmboviţa“, „Eumenidele“ şi „Poporul suveran“, efor
al Spitalelor (1860), membru în Comisia Europeană a Dunării şi
ministru de Externe (1860), ministru al Cultelor şi
Instrucţiunii Publice (1864). A cultivat meditaţia, balada,
poemul epic, satira, excelând în legende istorice (“Legende sau
basme naţionale în versuri”), evocări exotice (“Florile
Bosforului”) şi romane de moravuri (“Manoil”, “Elena”).
În 1859
primeşte gradul al treilea în Loja Steaua Dunării din Bucureşti,
iar în 1864 era membru al Lojii Frăţia.
BOLLIAC, Cezar (1813-1881) Poet şi publicist
Membru al „Societăţii
Filarmonice“. Participant la mişcarea revoluţionară din 1840 şi
apoi la Revoluţia de la 1848 din Ţara Românească. Împreună cu
fratele Nicolae Bălcescu, a militat pentru împăcarea românilor
cu maghiarii în timpul Revoluţiei de la 1848 din Transilvania.
După Unirea Principatelor Române (1859), a fost: director al
Arhivelor Statului (1864), preşedinte al Comitetului Arheologic
din Bucureşti, membru al Societăţii geografice române, deputat
(1869). Redactor la “Popolul suveran”, “Buciumul”, “Trompeta
Carpaţilor”, a scris îndeosebi poezie socială şi militantă
(“Colecţiune de poezii vechi şi noi”).
Între 1840 şi 1843
activează în Loja Frăţia, iar din 1859, în Loja Steaua Dunării,
ambele în Bucureşti.
BORCEA, Ion (1878-1936) Naturalist
Specialist în fauna Mării Negre. Preparator (1900), conferenţiar
(1906), profesor (1912) la Universitatea din Iaşi. Membru
corespondent al Academiei Române (1919), membru fondator al
Academiei de Ştiinţe din România (1935) şi al unor societăţi de
ştiinţe din ţară şi străinătate. Director al Muzeului de Istorie
Naturală din Iaşi şi al Staţiunii Zoologice Marine de la Agigea,
ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice (1919-1920),
ministru ad-interim la Comerţ.
Demnitar al Lojii Dimitrie
Cantemir din Iaşi, pe care a reprezentat-o la şedinţa solemnă de
la Iaşi a Francmasoneriei Române Unite.
BRĂTIANU, Dumitru C. (1817-1892) Om politic şi diplomat.
„În galeria marilor oameni
politici şi a diplomaţilor români, îşi are locul său bine
definit, fiind o prezenţă marcantă în Revoluţia de la 1848, în
lupta pentru Unirea de la 1859 şi pentru independenţa de la
1877, în întregul proces de făurire a României moderne“ (Andrei
Căpuşan). După studiile începute la Colegiul Naţional Sf. Sava
din Bucureşti, audiază cursuri de istorie la Paris, unde se va
afla între membrii fondatori ai Societăţii pentru învăţătura
poporului român (1839), Societăţii studenţilor români de la
Paris (1845) şi Societăţii în vederea înfiinţării de şcoli în
Principate“. Soseşte în patrie în aprilie 1848 pentru a
participa la revoluţie, prima sa „misiune“ fiind de ordin
diplomatic – încercarea de a obţine bunăvoinţa autorităţilor de
la Viena şi Pesta faţă de Guvernul Provizoriu de la Bucureşti.
Urmează o perioadă de zece ani de nou „exil“, dictat de interese
naţionale şi masonice. La revenirea în ţară, Alexandru Ioan
Cuza îi încredinţează postul de ministru de Externe
(ianuarie-martie 1859), apoi, pentru scurt timp, pe cel de
ministru de Interne (1860). În anii care au urmat, continuă
pledoariile diplomatice la Paris sau Istanbul pentru
recunoaşterea „noii stări de lucruri din România“ şi devine,
pentru scurt timp, ministru al Cultelor şi ad-interim la Lucrări
Publice (1867), ambasador la Istanbul (1878-1881),
prim-ministru (aprilie-iunie 1881), unul dintre conducătorii
grupării politice „Opoziţia Unită“ (1885-1888), preşedinte al
Camerei şi al Partidului Naţional Liberal (1891-1892).
Iniţiat la Paris în Loja Ateneul Străinilor, la 9 mai 1846. În
acelaşi an se afiliază Lojii Trandafirul Perfectei Tăceri, în
care va primi, în februarie şi iulie 1847, gradele de Companion
şi, respectiv, de Maestru. Din 1847 participă la lucrările Lojii
bucureştene Frăţia. În exilul care a urmat înfrângerii
Revoluţiei de la Bucureşti, a fost membru al Asociaţiei române
pentru conducerea emigraţiei şi membru în Comitetul Central
Democratic European, cu sediul la Londra şi condus de Giuseppe
Mazzini. A fost mandatat să realizeze legătura între imigraţia
română şi acest for, căruia, la începutul lunii septembrie 1851
îi prezintă declaraţia oficială de aderare a revoluţionarilor
români. În cuprinsul acestui document se arăta: „Gândul de care
suntem mânaţi în toate faptele noastre, noi, românii, e acela de
a ne uni cu toţii într-un singur tot indivizibil; voim să aibă
românul o patrie independentă şi liberă. Voim ca România să
trăiască în frăţie strânsă cu toate naţiunile de aceeaşi
seminţie cu dânsa... Voim ca România să fie în solidaritate cu
celelalte popoare, ce vor tinde cel puţin spre dreptate,
solidaritate şi frăţie!“
BRĂTIANU, Ion C. (1821-1891) Om politic
Fratele lui Dumitru C. Brătianu. De mai multe ori
ministru şi
prim-ministru. Participă la Revoluţia de la 1848,
face parte din Divanurile Ad-hoc (1857), este membru al
Partidului Liberal (din 1860) şi fondator al Partidului Naţional
Liberal (1875), ministru de Finanţe (1866), de Interne (1867,
1876) şi de Război (1867), prim-ministru (1881). A avut un rol
important în orientarea politicii externe româneşti către
Puterile Centrale. Membru de onoare al Academiei Române (1885).
Iniţiat ca şi fratele său, în 1846 la Paris, în Loja Ateneul
Străinilor; tot aici se afiliază Lojii Trandafirul Perfectei
Tăceri, în care i se acordă, la 14 iulie 1847, gradul de
Maestru. În 1848 era afiliat Lojii bucureştene Frăţia, după care
se reîntoarce la Paris, unde va fi arestat după câţiva ani
pentru participare la atentatul împotriva lui Napoleon al
III-lea. Se întoarce la Bucureşti şi fondează, în 1857, alături
de alţi fraţi reveniţi şi ei din exil, Loja Steaua Dunării. A
participat la acţiunea de înlăturare de la conducerea ţării a
domnitorului Alexandru Ioan Cuza.
BRUKENTHAL, Samuel, baron ~ (1721-1803) Om politic sas din Transilvania
Consilier al
împărătesei Maria Tereza. A condus Transilvania (pe atunci
provincie a Imperiului Austro-Ungar) ca preşedinte al guvernului
şi ca guvernator, între 1774-1787, contribuind la înfrângerea
Răscoalei lui Horea din 1784. Palatul său din Sibiu a devenit
(din 1817) Muzeul Brukenthal.
Iniţiat în Loja Zu den Drei
Adler din Viena.
C
CANTEMIR, Dimitrie (1673-1723) Cărturar, compozitor, savant poliglot, umanist şi domn al Moldovei (1710-1711)
„Moldova era guvernată atunci de Prinţul Cantemir, care unea
ştiinţa literelor cu ştiinţa armelor“ – nota Voltaire (viitor
mason). Înfrânt de turci la Stănileşti, pe Prut, se refugiază în
Rusia, unde devine consilierul Ţarului Petru I. În tinereţea
petrecută la Istambul, inventează un sistem de notaţie muzicală,
transcriind melodii turceşti ale vremii şi compoziţii proprii.
Concepţia sa filosofică a fost laică şi raţionalistă; a
subliniat originea latină a poporului român, continuitatea sa pe
teritoriul vechii Dacii, unitatea limbii române. Lui îi aparţine
şi prima încercare de creare a unei terminologii româneşti. A
fost membru al Academiei Regale de Ştiinţe şi Litere din Prusia
şi al Academiei de Ştiinţe din Berlin (1714). Principalele sale
lucrări sunt: “Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea”
(1698), “Istoria ieroglifică” (1705), “Istoria creşterii şi
descreşterii Curţii Otomane” (1714-1716), “Descrierea Moldovei”
(1715), “Hronicul vechimei româno-moldo-vlahilor” (1719-1721).
Unul din programele ICR de promovare a culturii româneşti în
străinătate se intitulează chir Cantemir
(www.programulcantemir.ro) Banca Naţională a României (BNR) a
găzduit luni, 18 iunie 2007, un simpozion intitulat "Dimitrie
Cantemir, personalitate de anvergură europeană". Au prezentat
comunicări: acad. Dan Berindei, vicepreşedinte al Academiei
Române ("Dimitrie Cantemir un prinţ cărturar"), prof. univ. dr.
Dan Sluşanschi ("Soarta «Istoriei Otomane» a Principelui
Dimitrie Cantemir"), prof. univ. dr. Dan Zamfirescu ("Dimitrie
Cantemir şi condiţia europeană a culturii române"), prof. univ.
dr. Eugen Negrici („Despre «Divanul» lui Dimitrie Cantemir sau
Kalitropismul ca năzuinţă"), prof. univ. dr. Virgil Stoenescu
("Cantemir – oeconomiae peritus"), prof. univ. dr. Cătălin
Turliuc ("Cantemir, ezoterismul şi societăţile iniţiatice"),
acad. Alexandru Zub ("Dimitrie Cantemir: Obsesia adevărului"),
Cristian Păunescu, director, BNR ("Întors din lunga şi greaua
pribegie"). Tot atunci s-a lansat şi un set de monede
comemorative dedicate marelui cărturar. Cu această ocazie,
domnul Mugur Isărescu, guvernatorul BNR, a răspuns la câteva
întrebări despre legătura dintre mediul bancar şi cultură. Pe 25
iunie 2007, preşedintele României, Traian Băsescu a inaugurat la
Istanbul, Muzeul Dimitrie Cantemir, aflat în clădirea din
cartierul Fener, unde cărturarul a locuit. Şeful statului a
dezvelit, de asemenea, placa memorială dedicată lui Dimitrie
Cantemir şi a semnat în cartea de onoare a muzeului. El a tăiat,
alături de primarul Istanbulului, panglica de inaugurare a
muzeului. Traian Băsescu a donat muzeului un portret al lui
Dimitrie Cantemir, semnat de pictorul Henri Mavrodin. La
eveniment a participat şi reprezentantul BNR, Eugen Dijmărescu,
care a donat o emisiune de monede a BNR dedicată cărturarului
român. La începutul lunii noiembrie 2008, Alexandr Anatolievici
Ciurilin, ambasadorul Federaţiei Ruse la Bucureşti, s-a angajat
personal că va facilita cercetătorilor români intrarea în
posesie a copiilor după circa 8.000 de file din manuscrisele
originale ale domnitorului cărturar Dimitrie Cantemir, aflate în
Arhivele MAE de la Moscova sau ale Academiei Teologice, printre
care Hronicul vechimei a Româno-Moldo-Vlahilor, Istoria
Ieroglifică, Compediolum Universae Logices Institutiones şi
Descriptio Moldaviae. În perioada 5-10 octombrie 2009 s-au
desfăşurat la Ankara lucrările celui de-al 7-lea Congres
internaţional de cultură turcă, cu tema Istanbulul în cultura
turcă şi cea mondială, organizat de prestigiosul Centru Cultural
Atatürk din capitala Turciei, eveniment dedicat procesului
Istanbul, capitală europeană a culturii în 2010. Au participat
382 de cercetători din 36 de ţări care au prezentat din multiple
puncte de vedere marea metropolă de pe Bosfor (circa 17 milioane
de locuitori), capitală economică, financiară, culturală şi
media a Turciei contemporane, fostă capitală a trei mari
imperii: Roman, bizantin şi otoman, oraş care şi-a pus puternic
amprenta şi asupra destinului Ţărilor Române. Cunoscutul
turcolog român, prof.univ.dr.Mihai Maxim, directorul Centrului
de studii Turce al Universităţii Bucureşti şi directorul
Institutului Cultural Român Dimitrie Cantemir - Istanbul, a
prezentat cu acest prilej comunicarea Dimitrie Cantemir şi
Istanbulul, în care a adus noi argumente documentare şi
interpretative în sprijinul afirmaţiei decanului studiilor
turcologice mondiale, prof. Halil Inalcik (93 de ani) că „prima
personalitate care a deschis o fereastră culturii turce spre
Occident a fost un român, principele Dimitrie Cantemir
(Kantemiroğlu)". Turcologul român a opinat că datele de istorie
politică şi culturală ne permit să afirmăm că deschiderea
culturală a Turciei spre Occident a început nu la 1718, la
preluarea marelui vezirat de către Nevşehirli Ibrahim Paşa, cum
se admite în prezent, ci după pacea de la Carlowitz (1699), mai
precis, simbolic, în 1703, când principele Cantemir a prezentat
tratatul său de muzică, în stil european, sultanului proeuropean
Ahmed al III-lea, prin intermediul prietenului său (şi colegului
de studii) Rami Paşa, negociatorul otoman, alături de Alexandru
Mavrocordat, la Carlowitz şi devenit în 1703, mare vizir. La
şedinţa de închidere a congresului, profesorul Maxim a fost
invitat, alături de prof. Bacqué-Grammont (Franţa), să facă
aprecieri finale asupra lucrărilor reuniunii, în numele
delegaţilor din cele 35 ţări străine participante.
A fost
rosicrucian. Potrivit unei legende, capul său a fost luat după
moarte pentru a fi îngropat într-un cimitir rosicrucian din
Scoţia. O lojă cu numele său şi al cărei Venerabil a fost şi
Mihail Sadoveanu, a funcţionat în perioada interbelică a
secolului trecut la Iaşi.
CARP, Petre P. (1837-1919) Om politic
Membru fondator al Societăţii literare Junimea,
ministru de Externe (1870), al Instrucţiunii Publice şi
Cultelor (1876), al Domeniilor, ministru de Finanţe şi
prim-ministru (1900-1901 şi 1910-1912), preşedinte al Partidului
Conservator (1891-1895), senator (1895-1910). Adept al
participării României la Primul Război Mondial alături de
Puterile Centrale.
Iniţiat la 21 octombrie 1867 în Loja Steaua
României din Iaşi, iar la 19 noiembrie acelaşi an, primeşte
gradul de Companion.
CAUDELLA, Eduard F. (1841-1924) Violonist, pedagog şi compozitor
Studii de muzică la Berlin şi
Paris. Profesor la Conservatorul din Iaşi (din 1861). Şef de
orchestră şi director al Teatrului Naţional din Iaşi (1893).
Autorul operei istorice Petru Rareş şi al uverturii Moldova.
Iniţiat la 3 decembrie 1866 în Loja Steaua României din Iaşi.
CÂMPINEANU, Ion (1798-1863) Colonel şi om politic
Membru
fondator al Societăţii Filarmonice şi membru în Adunarea
Obştească a Ţării Româneşti (1834). Împreună cu fratele său,
Constantin, face parte din societatea literară „cu caracter
secret“, înfiinţată în 1821 la Braşov, care urmărea între
altele, cultivarea limbii române şi eliberarea ţărilor Române de
sub dominaţia străină. Statutele acestei societăţi s-au aflat în
posesia lui Ion Câmpineanu. A fost unul dintre conducătorii
Partidei Naţionale (fapt pentru care este închis în anii
1839-1841), candidat la tronul Ţării Româneşti (1842), membru în
Guvernul Revoluţionar Provizoriu de la 1848.
În 1831 era
membru al unei loji din Bucureşti şi Venerabilul acesteia în
1833. În discursul de recepţie ţinut la Academia Română, în
martie 1880, fratele Ion Ghica îl caracteriza astfel: „Un om
care a luptat o jumătate de secol pentru dezvoltarea morală,
intelectuală şi naţională a poporului român, pentru răspândirea
ştiinţelor, artelor şi meşteşugurilor, în care el vedea
redobândirea drepturilor naţionale ale patriei noastre... acela
care a deschis în România lupta pe tărâmul politic şi care, prin
apărarea ce a susţinut în contra acelor care voiau să ne
răpească autonomia, ne-a lăsat o pagină frumoasă de istorie
politică a ţării“.
CIOCULESCU, Barbu (1901-1962)
A absolvit
Facultatea de chimie la Cluj, Dreptul la Iaşi, Ştiinţele sociale
la Munchen şi Institutul de muzică la Viena. A fost şef de
lucrări la Academia de agricultură, subdirector al Uniunii
Camerelor de Comerţ şi Industrie şi subsecretar de stat la
Ministerul Comerţului. În 1934 este numit redactor la “Revista
Fundaţiilor Regale”, iar în 1935 ajunge secretar general al
PEN-Clubului Român. Olimipian Ungherea îl prezintă astfel în
“Katabasis”: „A fost un erudit. Vorbea fluent cinci limbi de
largă circulaţie”.
Începând cu anul 1930 a activat ca membru
al Lojii Meşterul Manole.
CIOCULESCU, Şerban (1902-1988) Critic şi istoric literar
Profesor la Facultatea de Filologie
din Iaşi, Institutul Pedagogic din Piteşti, Facultatea de Limba
şi Literatura Română din Bucureşti, redactor-şef la „Viaţa
românească“ şi director al Bibliotecii Academiei Române. Autor
al unor lucrări de critică literară (“Introducere în poezia lui
Tudor Arghezi”, “Aspecte lirice contemporane”) şi de istorie
literară (“Istoria literaturii române moderne", “Viaţa lui I.
L. Caragiale”). I s-a acordat titlul de Om de Ştiinţă Emerit.
Membru corespondent (1965) şi membru titular al Academiei Române
(1966). Nu se cunosc (încă) locul şi data iniţierii sale.
CIULEI, Liviu (n. 7 iulie 1923) Actor, regizor şi scenograf.
Filmul său, “Valurile Dunării”, a fost premiat la Cannes în
1962; a regizat, de asemenea, filmele “Erupţia” şi “Pădurea
spânzuraţilor”, precum şi piesele de teatru “Cum vă place” de
William Shakespeare, “Sfânta Ioana” de Bernard Shaw, “Opera de
trei parale” de Bertolt Brecht ş.a. Succesul cel mai mare al
vietii lui a fost cu piesa “Moartea lui Danton” la Berlin, unde
a avut 65 de cortine: “Aşa ceva se întâmplă o singură dată în
viaţă. Aici (în România – n.n.) au fost opt cortine. Dar şi cea
mai mare cădere am avut-o imediat după aceea, cu “Macbeth”, tot
la Berlin, cu huiduieli şi, pe bună dreptate, dar nu mi-am dat
seama de probleme în timp ce făceam spectacolul. Am avut vina”,
s-a confesat acesta. Criticul de teatru Alice Georgescu îl
descrie ca fiind una dintre cele mai importante şi misterioase
personalităţi din teatru, “un om căruia nu îi place să vorbeasca
despre sine”, care a refuzat în mod constant să dea interviuri.
Cu prilejul lansării, probabil a unicei sale cărţi în limba
română, pe 22 iunie 2009, Liviu Ciulei a mărturisit că, în
tinereţe, a fost nevoit să opteze pentru meseriile de scenograf
şi costumier fiindcă pentru cele pe care le-a iubit şi le-a
practicat ulterior arhitectura şi regia – “nu avea dosar”, din
cauza “originii proaste”, neacordându-i-se diplomele decât după
şase, respectiv zece ani de la susţinerea examenelor. Alice
Georgescu îl numeşte perfect, “arhitectul teatrului românesc”.
Membru corespondent al Academiei Române (12 martie 1992) şi
Doctor Honoris Causa al Academiei de Teatru şi Film din
Bucureşti (23 iunie 1997).
Nu se cunosc (încă) locul şi data
iniţierii sale.
COCEA, N. D. (1880-1949) Scriitor şi publicist
Editor al gazetelor “Omul liber”, “Facla literară”,
“Viaţa socială”. A condus şi publicaţiile comuniste “Era nouă”
şi “Reporter”, afirmându-se ca un virulent pamfletar. Autor de
romane satirice (“Vinul de viaţă lungă”, “Fecior de slugă”,
“Nea Nae”).
Nu se cunosc (încă) locul şi data iniţierii sale.
În decembrie 1944 a făcut parte din „comitetul“ care a convocat
toţi fraţii de la gradul 3 în sus, pentru reaprinderea luminilor
Masoneriei în România. Activitatea sa masonică mai cunoscută
este cea dintre anii 1945-1948. În iunie 1948, este cel care îi
informează pe fraţi în legătură cu intrarea în adormire a
Masoneriei româneşti, impusă de comunişti.
CONACHI, Costache (1778-1849) Poet şi cărturar
Mare boier moldovean, ispravnic de
Tecuci (1806-1812), vornic de poliţie (1814-1818) la Iaşi, mare
logofăt. A participat la redactarea Regulamentului Organic şi la
traducerea Codului Calimachi. Opera sa cuprinde: “Poezii.
Alcătuiri şi tălmăciri”, încercări dramatice şi traduceri din
fratele Voltaire, Marmontel etc.
În 1828 era membrul unui
atelier din Iaşi.
CONSTANTIN, Bellu
Într-una din planşele sale de arhitectură, Traian Irimia notează: “La 19 noiembrie 1953, Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti a condamat 17 masoni cu grade superioare la pedepse cuprinse între 2 ani de închisoare şi muncă silnică pe viaţă, în funcţie de gradul pe care îl aveau în Masonerie. Şeful « lotului franc-masonic », Constantin Bellu, era trecut în evidenţele Securităţii drept « Mare Comandor al Masoneriei R.P.R. », dar purta titlul oficial de Suveran Mare Comandor al Masoneriei Române. Bătuţi în sălile de anchetă, cei 17 « au recunoscut » legăturile cu diplomaţii străini şi au oferit detalii privind organizarea Masoneriei din România. Cu această ocazie s-a mai discutat şi despre Ioan Pangal, şeful Masoneriei române. Potrivit unor declaraţii din dosar, Pangal, care reuşise să fugă din România şi deţinea titlul de Suveran Mare Comandor al Supremului Consiliu, i-a ordonat în 1937, succesorului său Mihail Noradunghian să închidă Masoneria de frica legionarilor. De altfel, Bellu a arătat anchetatorilor că Pangal l-a slujit cu devotament pe Carol al II-lea şi la sugestia acestuia a dat gradul 33 de mason colaboratorilor apropiaţi: Constantin Angelescu, Alexandru Vaida Voevod, Octavian Goga, Viorel Tilea şi Pan Halipa.
CUZA, Alexandru Ioan (1820-1873) Domnitor
S-a născut la 20 martie, la Bârlad (unii autori susţin că naşterea sa ar fi fost la Huşi, fapt ce se explică prin aceea că părinţii săi – Ioniţă Cuza şi Sultana, născută Cozadini – au avut case şi proprietăţi în ambele oraşe şi în apropierea lor). Micul Alexandru învaţă la pensionul lui Victor Cuenin din Iaşi, alături de Vasile Alecsandri, Mihail Kogalniceanu (viitori fraţi) şi Matei Millo. La 1835, tânărul Cuza trece, la Paris, bacalaureatul în litere, se înscrie să urmeze în continuare medicina, dar abandonează şi urmează dreptul. În 1839, revine în ţară, intră în armată, dar demisionează după puţin timp. Se căsătoreşte cu Elena Rosetti. Participă în 1848, la mişcarea revoluţionară din Moldova şi este prezent la adunarea de la Blaj din 3/15 mai 1848, unde cunoaşte pe revoluţionarii ardeleni şi munteni participanţi. Exilat, se adăposteşte în Bucovina, apoi se întoarce în Moldova, ca judecător la Galaţi şi funcţionar superior în Ministerul de Interne (Departamentul Treburilor Dinlăuntru). Reintră în armată, avansează până la gradul de maior, iar caimacamul Nicolae Vogoride îl avansează colonel, sperând să-l atragă printre antiunionişti. În 1857 este prefect (pârcălab) de Covurlui şi Galaţi şi în 1859, ministru de război. A fost primul domnitor al Principatelor Române Unite (1859-1866), ales de Adunările Elective ale Ţării Româneşti şi Moldovei, ca urmare a sfatului delegaţiei europene, alcătuită din masoni şi aflată în Principate pentru a supraveghea alegerile. Ajutat de sfetnicul său apropiat şi înţelept, fratele Mihail Kogălniceanu, Cuza secularizează, în 1863, averile – imense – ale mânăstirilor închinate diferitelor aşezăminte religioase din Orientul grecesc, lucru benefic pentru ţară; secularizează însă, şi averile mănăstirilor româneşti, măsura care contribuie la slăbirea Bisericii naţionale. În 1864, concepe Legea rurală – pentru împroprietărirea ţăranilor; Camera se opune şi, atunci, Cuza dizolvă Adunarea Legiuitoare şi promulgă legea, fapt pentru care este adorat de ţărani. Tot în 1864, dă Legea instrucţiunii prin care învăţământul primar este obligatoriu şi gratuit, se fixează în fiecare judeţ centre pentru pregătirea rapidă a învăţătorilor săteşti; acordă atenţie şi învăţământului secundar şi superior (în 1860 înfiinţează Universitatea din Iaşi, iar în 1864 se înfiinţează şi Universitatea din Bucureşti). Propune, de asemenea, Legea electorală, Codul civil, Codul penal, Codul comercial, organizează armata naţională, stabileşte trecerea la scrierea cu grafia latină. Urmare efectelor produse de reformele sale luminate, şi a unor neînţelegeri masonice de culise, este silit să abdice după 7 ani de domnie, timp în care a înfăptuit o reformă agrară şi a înfiinţat instituţii ce au contribuit la modernizarea României. Nu se cunosc locul şi data iniţierii sale, petrecută, probabil, când se afla la studii în străinătate. Există, de asemenea, controverse cu privire la activitatea sa masonică în ţară. Conform opiniei lui Daniel Ligou şi colaboratorii: „a aplicat principiile masonice în organizarea noului stat – România... Sub conducerea sa a fost creat un Parlament, a fost stabilit dreptul de vot pentru fiecare categorie socială. A decretat instrucţia publică obligatorie şi a creat prima armată română regulată. Boierii români, expropriaţi, erau lezaţi în interesele lor materiale şi nemulţumiţi că ideea sacrosanctă de proprietate fusese violată. Cum un număr dintre ei erau franc-masoni, au avut loc agitaţii cu ocazia reuniunilor Lojii Steaua Dunării din Bucureşti. Masonii, nemulţumiţi de guvernarea lui, au organizat un complot cu scopul de a-l detrona. Aflând de complot, Cuza interzice funcţionarea lojii (începând din 1865), fără a putea lua nici o măsură contra membrilor complotului. A. I. Cuza şi-a obligat propria lojă să-şi înceteze activitatea, sub pretextul că nu fusese oficializată fondarea sa la Bucureşti. Pentru a evita luptele intestine, conspiratorii, de comun acord, au decis să ofere coroana română unui prinţ străin, şi el mason – Carol I de Hohenzollern“. Moare la Heidelberg, în Germania, la 15 mai 1873. Corpul neînsufleţit este adus în ţară şi înmormântat la Ruginoasa, în Moldova. Prezent la înmormântarea lui Cuza, fratele Mihail Kogălniceanu a afirmat: „Ţinea cheia Orientului şi nimic nu se făcea la Orient, nu numai fără ştirea, dar fără voia lui“. Urmaşii lui Cuza au fost foarte atenţi cu omagierea personalităţii sale. Astfel, în 1875 au fost aprinse luminile Lojii Alexandru Ioan I din Bucureşti, iar după şapte ani, ale Lojii Cuza Vodă din Dorohoi. În 1992, Supremul Consiliu al Ordinului Masonic Român (aflat în exil, la Paris) a instituit Medalia de Onoare şi Merit „Alexandru Ioan Princeps“.
D
DAVILA, Carol (pe numele adevărat Carlos Antonio Francesco D’Avila) (1832-1884) General, medic şi farmacist român de origine franceză, născut în Italia (la Parma)
Studii de medicină în Franţa. Căsătorit cu Anica
Racoviţă, născută Golescu. A fost angajat pentru organizarea
serviciului sanitar al oştirii Ţării Româneşti (1853), medic-şef
al Spitalului Militar (1864), inspector general sanitar al
armatei (1864-1884). A creat Şcoala de Mică Chirurgie (1855),
Facultatea de Medicină (1869) şi Societatea Naţională de Cruce
Roşie (1876).
La 5 mai 1874 a fost propus pentru iniţiere în
Loja bucureşteană Înţelepţii din Heliopolis. Iniţiat la 4 iunie
şi ales Venerabil al lojii la 14 iunie. În acelaşi an, participă
la Paris la o adunare a Venerabililor lojilor aflate sub
obedienţa Marelui Orient de Franţa. Pentru prima dată în istoria
Franc-Masoneriei autohtone, lojile au fost reprezentate de un
Venerabil la o întâlnire internaţională. În 1879 era membru în
Comitetul Central al Masoneriei Române şi, începând din acel an,
timp de nouă ani, primul Pro Mare Maestru al Marelui Orient al
României. De asemenea, a fost garant de amiciţie al lojii sale,
pentru Lojile Zeloşii Filantropi din Paris, Tăcerea din
Barcelona şi Pacea din Port Louis, Insulele Mauritius. Un nepot
al său, Carol (Cita) Davila, mason român, a fost ministru
plenipotenţiar la Washington în secolul trecut.
DUCA, Ion Gheorghe (1879-1933), jurist, publicist şi om politic
Licenţiat în drept la Paris (1903). A intrat în magistratură ca
ajutor de judecător la Râmnicu Vâlcea. Director al Băncilor
populare şi al cotidianului liberal Viitorul. Fruntaş al
Partidului Liberal, ministru la Agricultură şi Domenii
(1918-1919), Externe (1922-1926), Interne (1927-1928) şi
prim-ministru (14 noiembrie-29 decembrie 1933); asasinat de
legionari pe peronul gării din Sinaia.
Iniţiat, probabil,
când se afla la studii în Franţa. Carol al II-lea l-a numit
prim-ministru „sub influenţa Masoneriei franceze, pentru a
preîntâmpina o acţiune a hitleriştilor în România, cărora, de
fapt, le-a şi căzut victimă“ (Dan Amedeo Lăzărescu).
DUCA, Ion Gheorghe (1879-1933), jurist, publicist şi om politic
Licenţiat în drept la Paris
(1903). A intrat în magistratură ca ajutor de judecător la
Râmnicu Vâlcea. Director al Băncilor populare şi al cotidianului
liberal Viitorul. Fruntaş al Partidului Liberal, ministru la
Agricultură şi Domenii (1918-1919), Externe (1922-1926), Interne
(1927-1928) şi prim-ministru (14 noiembrie-29 decembrie 1933);
asasinat de legionari pe peronul gării din Sinaia.
Iniţiat, probabil, când se afla la studii în Franţa. Carol al
II-lea l-a numit prim-ministru „sub influenţa Masoneriei
franceze, pentru a preîntâmpina o acţiune a hitleriştilor în
România, cărora, de fapt, le-a şi căzut victimă“ (Dan Amedeo
Lăzărescu).
E
EFTIMIU, Victor (1889-1972) Scriitor român de origine albaneză, om de aleasă cultură şi mare talent
Director al Teatrelor Comedia (1913) şi Naţional (1920, 1930 şi
1944-1945), director general al teatrelor (1920), al Teatrului
Naţional şi al Operei din Cluj (1927). A colaborat la ziarele
şi revistele vremii, între care: Luceafărul (la care a şi
debutat în 1904), Viaţa literară (1906), Ţara noastră. În 1932
primeşte Premiul Naţional pentru Literatură, iar la 31 mai 1948
este ales membru titular al Academiei Române.
În 1935 obţine gradul 33 şi ultim al Ritului Scoţian Antic şi
Acceptat şi este ales Venerabil al Lojii bucureştene Meşterul
Manole. În actul I din opera sa, “Meşterul Manole” reproduce
aproape cuvânt cu cuvânt, ceremonialul de iniţiere în gradul al
treilea – cel de Maestru.
F
FILIMON, Nicolae (1819-1865) Scriitor, unul dintre fondatorii romanului autohton
Coleg la
Colegiul Naţional Sf. Sava cu Nicolae Bălcescu şi Ion Ghica.
Studii neterminate în capitala Franţei. Revenit în ţară, ocupă
diverse funcţii mărunte (cântăreţ bisericesc, flautist, profesor
de muzică, arhivist) şi – ciudat – nu participă la mişcările
revoluţionare ale vremii (1840, 1848, 1859). În 1863 termină
principala sa lucrare, “Ciocoii vechi şi noi” sau “Ce naşte din
pisică şoareci mănâncă”, unul dintre primele romane de
atmosferă, care stigmatizează arivismul societăţii româneşti de
la începutul secolului al XIX-lea. A mai scris nuvele satirice
(“Nenorocirile unui slujnicar” sau “Gentilomii de mahala”),
proză de călătorie (“Excursiuni în Germania Meridională. Memorii
artistice, istorice şi critice”), basme prelucrate (“Roman
năzdrăvanul”, “Omul de piatră”), cronici muzicale şi teatrale.
Iniţiat, probabil, când se afla la studii în Franţa.
G
GANE, Nicolae (1838-1916) Scriitor, magistrat şi om politic
Studii în Capitala Franţei, apoi magistrat la Dorohoi, Focşani,
Iaşi, Fălticeni, ministru al Domeniilor (1888), membru al
Partidului Naţional Liberal, deputat, senator şi preşedinte al
Senatului (1897). A scris proză sentimentală, evocând trecutul,
viaţa patriarhală şi incursiunile cinegetice (“Nuvele”, “Pagini
răzleţe”). A tradus “Infernul” de Dante Alighieri. A fost membru
fondator al Societăţii literare şi masonice Junimea, membru
corespondent (1882) şi apoi titular (1908) al Academiei Române,
vicepreşedinte al Biroului Academiei Române (1912).
Nu se
cunosc locul şi data iniţierii sale. La 15 octombrie 1886 i se
acordă gradul de Companion în Loja Steaua României din Iaşi, iar
la 20 noiembrie acelaşi an, gradul de Maestru, în aceeaşi lojă.
GHEUCA, Leon (c. 1735-c. 1789)
Episcop de Roman (din 1769)
şi mitropolit al Moldovei (din 1786).
Venerabil al Lojii
Moldova din Iaşi.
GHICA, Ion (1816-1897) Scriitor, economist şi om politic
Învaţă acasă şi la şcoala grecească cu Ion
Heliade Rădulescu şi dr. Mihailidi (1825-1830). Urmează Colegiul
Naţional Sf. Sava din Bucureşti (1831-1834), unde îi are colegi
pe Nicolae Bălcescu, Grigore Alexandrescu şi C. A. Rosetti (şi
ei viitori masoni). În 1835 pleacă la studii la Paris,
colaborează la ziarul “Le National” şi publică în capitala
Franţei, sub pseudonim, “Coup d’oeil sur l’état actuel de la
Valachie”. Obţine bacalaureatul în litere (1836) şi ştiinţe
matematice (1838) la Sorbona, apoi diploma de inginer al Şcolii
Regale de Mine (1840). Revine în ţară în 1841, fiind numit în
1845 „profesor public de economie politică“ la Academia
Mihăileană din Iaşi. În 1845 călătoreşte în Anglia, Franţa,
Italia şi întemeiază la Paris, împreună cu C. A. Rosetti, Mihail
Kogălniceanu şi Ioan (Iancu) Bălăceanu (şi ei masoni),
Societatea Studenţilor Români, pe care o pun sub patronajul lui
Alfonse de Lamartine (de asemenea, mason); devine apoi
preşedinte al acestei societăţi, împrietenindu-se cu poetul H.
Heine (mason şi el). Reîntors din nou în ţară în 1847 este numit
agent diplomatic al Guvernului provizoriu la Istanbul (1848).
Horia Nestorescu-Bălceşti comentează că a fost „suspectat în
emigraţie că ar fi uneltit să obţină de la turci, cu sprijin
englez, tronul Ţării Româneşti“. Este vizitat la Istanbul de
fraţii Nicolae Bălcescu şi Ioan (Iancu) Bălăceanu, cu care
intenţionează să formeze o „Legiune româno-maghiară de luptă
împotriva absolutismului“. Numit de sultan, guvernator al
insulei Samos (1854), la sugestia ambasadorului britanic la
Istanbul, Lordul Redcliffe, devine Principe (Bey) de Samos
(1856). Revine în Ţară (în noiembrie 1858), fiind numit de
Principele Alexandru Ioan Cuza, ministru al guvernului de la
Iaşi (martie 1859) şi apoi ministru al guvernului de la
Bucureşti (octombrie 1859). Demisionează în mai 1860 şi
reîncepe o vie activitate politică (deputat în Adunarea
Legislativă, 1860-1862, vicepreşedinte al acesteia, 1863),
publicistică (începe publicarea “Convorbirilor economice”, 1864
şi a “Scrisorilor către Vasile Alecsandri”, 1879) şi de
călătorii (vizitează Franţa şi Turcia în 1865, apoi Franţa,
Anglia şi Italia, în 1866). Face parte din rândul acelora care
au „uneltit“ împotriva domnitorului Cuza, luând parte la
detronarea acestuia, din cauza nemulţumirii lor, între altele,
faţă de modul în care s-a legiferat şi aplicat reforma agrară
din 1864 cu încălcarea dreptului de proprietate, considerat ca
intangibil. La 11 februarie 1866 devine prim-ministru şi
ministru de Externe în Locotenenţa Domnească formată în urma
detronării Principelui Alexandru Ioan Cuza. În decembrie 1870
este numit prim-ministru şi ministru de Interne de către
Principele Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, cu care, de
asemenea, nu se înţelege şi demisionează la 11 martie 1871.
Ulterior are intense preocupări economice (membru în Consiliul
de Administraţie al Creditului Funciar Rural, 1872; director al
aceleiaşi societăţi şi membru în Consiliul de Administraţie al
Căilor Ferate Române, 1873) şi ştiinţifice (este ales membru al
Academiei Române, secţia ştiinţe naturale, 1874); preşedinte al
Academiei Române (prima dată în 1876, apoi de alte trei ori în
anii următori, iar în aprilie 1893 este ales pentru a cincea
oară preşedinte al Academiei). La 28 martie 1880, în şedinţă
solemnă a Academiei Române îşi rosteşte discursul de recepţie
despre Ion Câmpineanu (şi el fost mason). Răspunsul la discursul
de recepţie i-l dă fratele Bogdan-Petriceicu Haşdeu, care a
afirmat cu acest prilej: „Fie ca bărbat de ştiinţă, fie ca om de
stat, ai fost totdeauna model de imparţialitate, de toleranţă,
de acel liberalism în adevăr liberal, căruia nu-i e teamă de a
înfrunta prejudiciile vulgare chiar cu riscul impopularităţii“.
În 1843, împreună cu fraţii Nicolae Bălcescu şi Christian
Tell, aprinde luminile Lojii Frăţia, care va pregăti Revoluţia
de la 1848. A fost ales chiar Venerabilul acestei loji. Pentru
că, ulterior, în corespondenţa sa personală şi diplomatică,
utiliza alfabetul masonic pentru criptare, i s-a spus
„profesorul de cifru“. O parte din gândurile sale despre România
sfârşitului de secol al XIX-lea sunt atât de actuale şi astăzi,
după mai bine de o sută de ani: „Stăm cu mâinile în sân şi ne
bocim că ne copleşesc străinii. Jurnalistica, politica
militantă, limbuţia tribunei şi birocraţia par singurele cariere
demne de un român... Departe de aceste lupte, urmaşii noştri vor
ceti câte s-au scris în aceşti timpi, vor vedea cu mâhnire
sărăcia de idei şi avuţia de patimi care ne sfâşie într-un timp
când trebuia ca toată inteligenţa să aducă contingentul său la o
lucrare atât de mare, atât de anevoioasă ca renaşterea unei
naţiuni“. În 1997, Academia Română şi Fundaţia Ion Ghica au
celebrat centenarul trecerii sale la Orientul Etern.
GHICA, Scarlat Domn al Moldovei (1757-1758) şi al Ţării Româneşti (1758-1761 şi, respectiv, 1765-1766)
I-a alungat pe negustorii
turci din cele două ţări româneşti, favorizându-i în schimb pe
cei greci.
În 1757 era Venerabil al unei loji din Galaţi.
GOGA, Octavian (1881-1938) Poet, publicist şi om politic
Studii
superioare la Budapesta şi Berlin. Secretar al Societăţii Astra
din Sibiu şi membru al Partidului Naţional Român din
Transilvania. Din cauza concepţiilor sale ce favorizau unitatea
politică a românilor, autorităţile austro-ungare îl închid la
Seghedin. În 1914 demisionează din Partidul Naţional Român, iar
la 20 ianuarie 1917 semnează Declaraţia de război împotriva
monarhiei austro-ungare. Membru fondator al Comitetului
Naţional al Unităţii Române, constituit la Paris în 1918. După
unirea Transilvaniei cu patria mamă a fost ministru fără
portofoliu şi ministru al Instrucţiunii Publice şi Cultelor în
Consiliul Dirigent (Guvernul) al Transilvaniei (1919), ministru
de Stat (1920), al Cultelor şi Artelor (1920-1921), de Interne
(1926) şi prim-ministru (28 decembrie 1937–10 februarie 1938) în
guvernarea Goga-Cuza, care a precedat dictatura regală a lui
Carol al II-lea. Fondator al Partidului Naţional Agrar (1932),
preşedinte al Partidului Naţional Creştin (1935). Poezia sa
evocă satul ardelean într-o lumină dramatică şi simbolică în
volumele: “Poezii”, “Ne cheamă pământul”, “Din umbra zidurilor”,
“Cântece fără ţară”, “Din larg”. Membru corespondent (1914),
membru titular (1919) şi vicepreşedinte (1929) al Academiei
Române. Laureat al Premiului Naţional pentru Poezie (1924).
Referindu-se la activitatea masonică a lui Goga în planşa de
arhitectură Octavian Goga între mesianism şi Masonerie, Traian
Irimia spune următoarele: “Abordând acest subiect, Veturia Goga,
cea de-a doua soţie a lui Goga, a afirmat adesea că O. Goga a
fost franc-mason, fără a intra însă, în prea multe detalii. Ea a
precizat că, prin 1925-1926, înainte de a deveni ministru de
Interne, Mihail Sadoveanu, neştiind că poetul era deja
franc-mason, a încercat să-l recruteze în această organizaţie.
Tot Veturia Goga a mai afirmat că, în virtutea poziţiei sale de
franc-mason, Sadoveanu i-a cerut, ulterior, ministrului Goga
fonduri pentru editarea unei publicaţii cultural-literare, care
ar fi trebuit să se intituleze Comoara. Potrivit Veturiei Goga,
Sadoveanu ar fi obţinut circa 27 milioane lei din fonduri ale
Ministerului de Interne, sumă pe care, în marea ei majoritate,
la încheierea mandatului, nemaiputând-o recupera sau justifica,
Goga a fost nevoit s-o achite din propriul buzunar. Nici alte
surse mai recente, nu clarifică prea mult raporturile poetului
cu această organizaţie. Informaţiile oferite se referă aproape
exclusiv la anul 1929 şi nu spun nimic în legătură cu data
primirii poetului în Franc-Masonerie. Astfel, unii autori,
semnalează prezenţa lui Goga, la 17 februarie 1929, la
proclamarea lui Constantin Argetoianu ca Mare Patron al
Ordinului Masonic Român. O săptămână mai târziu, respectiv la 24
februarie1929, poetul primeşte, cu inscripţie nominativă, sub
numărul 15, exemplarul din Grands Constitutiones, fapt ce
vorbeşte de la sine despre respectul de care se bucura. Două
luni mai târziu, adică în luna aprilie 1929, pe când avea gradul
masonic 33, poetul militează pentru fondarea Blocului Creştin
Franc-Masonic. Prin aceasta, el vroia ca mişcarea franc-masonică
română să-şi declare oficial opţiunea pentru o linie politică
clară, fapt ce intra în contradicţie flagrantă cu statutele şi
cutumele organizaţiei. De altfel, au existat luări de poziţie
ferme care au respins ca inacceptabilă solicitarea lui Goga...
La 26 octombrie 1929, Octavian Goga a devenit consilier federal,
propus garant de amiciţie al Marii Loje Elveţiene Alpina pe
lângă Marea Lojă Naţională a României. Poetul ar fi avut gradul
33 şi s-a aflat în conducerea Masoneriei naţionale: “Cine ar fi
putut, dintre cei ce nu agrează sau chiar condamnă
Franc-Masoneria, să-şi imagineze că fruntaşi ai naţionalismului
român, precum Alexandru Vaida-Voevod, Octavian Goga, au fost
masoni... Neamul, tradiţia, iubirea, credinţa şi idealurile
nobile ale Franc-Masoneriei au fost altarul de închinare a
sufletului lui Octavian Goga”.
Iată şi o
altă opinie din presa vremii: „D-l Octavian Goga care, deşi este
mason, habar n-are de rostul Franc Masoneriei, căci şi-a permis
să vorbească în lojă despre Creştinism – greşeală ce masonii
nu-i vor ierta niciodată. D-l Goga a mers aşa de departe cu
naivitatea sa, încât a propus ca Loja Naţională să se numească
Loja Creştin-Naţională“ (V. Trifu, 1932).
GOLESCU, Dinicu (Constantin) (1777-1830) Cărturar şi memorialist iluminist
Frate cu Gheorghe Iordache Radovici Golescu. Ocupă pe rând
următoarele funcţii politice în Ţara Românească: ispravnic, agă,
hatman şi mare logofăt. Înfiinţează în 1826, la Goleşti, o
şcoală în limba română, deschisă tuturor categoriilor sociale.
Opera sa reprezentativă este “Însemnarea călătoriei mele,
Constantin Radovici din Goleşti, făcută în anii 1824, 1825,
1826”, care consemnează impresii din statele central europene
vizitate şi face referiri critice la situaţia Ţării Româneşti;
în lucrare îşi exprimă convingerea că regenerarea ţării este
posibilă prin „luminarea poporului“.
Participă, alături de
fratele său Iordache, la înfiinţarea unei societăţi literare
secrete la Braşov, iar în timpul călătoriei sale prin Europa a
fost iniţiat într-o lojă din Elveţia (1825); în acelaşi an,
revenit din călătorie, începe să participe la lucrările unei
loji bucureştene.
GOLESCU, Iordache (Gheorghe) (c.1776-1848) Boier, cărturar şi om politic
Mare stolnic (1803), mare logofăt
(1816), membru în Comisia pentru cercetarea învăţământului şi
efor al şcolilor (1818-1820), vornic al obştilor, mare vornic şi
ministru al Dreptăţii (1831), preşedinte al Sfatului Consultativ
(1838), magistrat în Înaltul Divan (până în 1848). Autor al unei
gramatici româneşti, al unor dicţionare, tablouri dramatice şi
pamflete. Nu participă la Revoluţia de la 1821, ci, se
refugiază la Braşov, unde, în 1822, a pus bazele unei societăţi
secrete, politice şi literare.
În 1839 era Venerabilul unei
loji bucureştene.
GOLESCU, Ştefan (1809-1874) Om politic liberal
Fiul lui Dinicu (Constantin) Golescu. Revenit în ţară
de la studii, se înrolează aghiotant în recent înfiinţata oştire
a Ţării Româneşti (1830), devenind maior în 1836. Timp de trei
ani a ocupat mai multe funcţii administrative, apoi, intrând în
conflict cu domnitorul Dimitrie Ghica, pleacă în străinătate.
Colaborează cu Ion Ghica în „Societatea pentru învăţătura
poporului român“ (Paris, 1839) şi cu Nicolae Bălcescu la
„Asociaţia literară“ (Bucureşti, 1845). Participă la Revoluţia
de la 1848, fiind membru al Guvernului Provizoriu. La
întoarcerea din exil a participat activ la evenimentele care au
condus la Unirea celor două Principate Române şi a fost membru
al Curţii Centrale de Casaţie de la Focşani. Ministru şi
prim-ministru în 1867, adinterim la Justiţie şi Externe şi
preşedinte al Senatului în 1868.
În 1848 era Venerabilul Lojii
bucureştene Frăţia, iar în 1865 s-a alăturat celor care au
conspirat pentru îndepărtarea de la domnie a Principelui Cuza,
ca urmare a măsurilor luate de acesta împotriva proprietăţii
marilor latifundiari.
H
HAHNEMANN, Christian Friedrich Samuel (1755-1843) Medic român de origine germană
Bibliotecar al Baronului Brukenthal (şi el mason). În 1789 a pus
bazele homeopatiei.
La 16 octombrie 1777 a fost iniţiat în
Loja St. Andreas din Sibiu.
HALIPPA, Pan.(telimon) (1883-1979) Publicist şi om politic basarabean
A militat pentru
alipirea Basarabiei la patria-mamă. Deputat permanent (din
1918), preşedintele Sfatului Ţării din Basarabia, de mai multe
ori ministru, deţinător a diverse portofolii. Refuzând
colaborarea cu comuniştii sovietici, a fost închis, deportat,
marginalizat. Membru corespondent al Academiei Române (din
1918).
Conform datelor prezentate de Horia
Nestorescu-Bălceşti, la 21 iunie 1923 era membru emerit al
Suveranului Sanctuar al României şi, în acelaşi an, la 29
decembrie, reprezenta Loja Libertatea, din Chişinău, la
Conventul anual al Marii Loji Naţionale din România (MLNR). În
1925 făcea parte din Comisia de relaţii externe a MLNR. A mai
îndeplinit şi funcţia de garant de amiciţie în ţara noastră al
Supremului Consiliu de grad 33 din Santo Domingo.
HARET, Spiru (1851-1912) Matematician, sociolog, pedagog şi om politic
Obţine licenţa în matematică (1875) şi fizică (1876) la Paris,
fiind primul doctor român în matematică. Teza sa “Asupra
invariabilităţii axelor mari ale orbitelor planetare” a adus
contribuţii originale în mecanica cerească. Revenit în ţară,
ocupă postul de profesor la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti
(1878), Şcoala de poduri şi şosele (1882), Şcoala specială de
artilerie şi geniu (până în 1890). Inspector şcolar general,
secretar general şi ministru al Cultelor şi Instrucţiunii
Publice, membru corespondent (1879), membru titular (1892) şi
vicepreşedinte al Academiei Române (1904-1906). A reorganizat pe
baze moderne învăţământul de toate gradele, iniţiind haretismul
– mişcare de esenţă poporanistă, prima mare acţiune culturală de
masă a învăţătorimii române în mediul sătesc. A fost unul dintre
primii sociologi, care a propus aplicarea legilor fizicii în
studiul societăţii, scriind în premieră mondială lucrarea “La
mécanique sociale”, tradusă în limba română, la Editura
Ştiinţifică, abia în 1969.
Nu se cunosc locul şi data
iniţierii sale, care s-a petrecut, probabil, în Franţa.
HAŞDEU, Bogdan-Petriceicu (1838-1907) Scriitor, lingvist, folclorist şi istoric
Militant unionist, antidinastic,
antijunimist. Preşedinte al „Asociaţiei enciclopedice române“ şi
membru al unor societăţi ştiinţifice străine din Baltimore,
Cracovia şi Paris. Membru al Societăţii Academice Române (1877)
şi vicepreşedinte, în mai multe rânduri, al Academiei Române, în
perioada 1885-1906. A scris versuri romantice (“Sarcasm şi
ideal”), proză realistă (“Duduca Mamuca”) şi istorică
(“Ursita”), dramă istorică (“Răzvan şi Vidra”), comedie (“Trei
crai de la Răsărit”). Spirit enciclopedic, a pus bazele
lingvisticii, filologiei şi lexicografiei ştiinţifice româneşti,
fiind primul lingvist român care a folosit metoda
comparativ-istorică. A formulat teoria circulaţiei cuvintelor
(“Cuvinte den bătrâni”) şi a proiectat un vast dicţionar al
limbii române (“Etymologicum Magnum Romaniae”).
Nu se cunosc
locul şi data iniţierii sale. Următoarele cuvinte, care îi
aparţin, pot fi considerate relevante în ceea ce priveşte
aderenţa sa la Ordin: „Ce este Românismul? El este pentru noi
prima condiţiune ca să putem iubi Umanitatea. El este pentru
noi prima condiţiune ca să putem iubi Libertatea. El este pentru
noi prima condiţiune ca să putem iubi Adevărul. Românismul este
Umanitate, Libertate şi Adevăr“.
HELIADE-RĂDULESCU, Ion (1802-1872) Scriitor, lingvist, gânditor şi om politic
Fondator
al „Societăţii Literare“ (1827), al „Societăţii Filarmonice“
(1833), director al Arhivelor Statului, membru al Guvernului
Provizoriu şi al Locotenenţei Domneşti de la 1848, deputat
(1864). Spirit enciclopedic, a scris lucrări de teorie literară
(“Regulile sau gramatica poeziei”, “Curs întreg de poezie”),
meditaţii preromantice (“O noapte pe ruinele Târgoviştei”),
elegii (“Dragele mele umbre”), epopee (“Mihaiada”), mitul
folcloric (“Sburătorul”), poeme de sugestie autobiografică
(“Serafimul şi heruvimul”, “Visul”), satire şi fabule politice
(“Muştele şi albinele”, “Un muieroi şi o femeie”), proză
satirică (“Domnul Sarsailă, autorul”) şi numeroase traduceri
din Boileau, La Fontaine, Dante, Goethe, Byron, Lamartine. Atras
de saint-simonism şi fourierism, creează o variantă
ortodoxă a socialismului creştin (“Santa Cetate”). Ca
filosof, a elaborat o dialectică originală bazată pe triada
Spirit – Materie - Univers (“Istoria critică universală”,
“Echilibrul între antiteze”).
Conform datelor prezentate de
Horia Nestorescu-Bălceşti, „se zice că pe Eliade, în 1833-1835,
l-ar fi introdus în lojă, dr. Alcibiad Tavernier (G.
Bogdan-Duică); după tradiţia familiei Eliade, Lazăr l-a
introdus pe Eliade în tainele Masoneriei“. Oricum, în 1843
făcea parte din Loja bucureşteană Frăţia; în 1859, având gradul
18, participă la aprinderea luminilor Lojii bucureştene Steaua
Dunării, al cărei Mare Maestru se pare că a devenit în 1861.
HULUBEI, Horia (1896-1972) Fizician
Îşi susţine doctoratul la
Paris, după care parcurge treptele ierarhiei didactice de la
asistent (1936) până la profesor şi, în această calitate, devine
rector al Universităţii din Bucureşti. A descoperit elementul 87
al Tabelului lui Mendeleev, pe care l-a botezat, în amintirea
provinciei sale natale, Moldavium. A elaborat lucrări de
spectroscopie, fizica particolelor elementare şi fizică
nucleară, organizând primele cercetări româneşti în domeniul
fizicii atomice. Membru corespondent (1937) şi membru titular
(1946) al Academiei Române.
Nu se cunosc (încă) locul şi data
iniţierii sale. În decembrie 1944 făcea parte, alături de
generalul Pandele şi jurnalistul N. D. Cocea, din Comitetul
care a hotărât convocarea Conventului privind reaprinderea
luminilor masonice în România. În perioada 1945-1948 a fost
„membru al Comitetului de reorganizare şi conducere a
Franc-Masoneriei «progresiste» române, acceptată şi controlată
de Partidul Comunist“ (Horia Nestorescu-Balceşti).
I
IBRĂILEANU, Garabet (1871-1936) Critic, istoric literar şi romancier
Licenţiat în filosofie (1896), profesor de liceu la Bacău
şi Iaşi (1900-1908), doctor în litere (1912), profesor
universitar de istoria literaturii la Iaşi. A colaborat în
tinereţe la presa socialistă şi apoi la revista şi cenaclul
„Viaţa românească“. A susţinut doctrina poporanismului în
literatură şi a fost teoretician al specificului naţional.
Principalele lucrări sunt: “Literatura şi societatea”,
“Spiritul critic în cultura românească”, “Creaţie şi analiză”,
“Studii literare”, “Adela”, “Privind viaţa”. A obţinut Premiul
Naţional în 1933 şi a fost ales membru de onoare post-mortem al
Academiei Române (1948).
Nu se cunosc (încă) locul şi data
iniţierii sale.
INCULEŢ, Ion C. (1844-1940) Om politic basarabean
A urmat seminarul teologic la Chişinău şi studii
universitare la Juirev (Rusia). Participă la Revoluţia rusă din
februarie-martie 1917, fiind membru al Sovietului deputaţilor
muncitori şi ţărani din Petrograd. Urmând sfatul lui Kerenski
(şi el mason), revine la Chişinău în august 1917, ca membru al
Sovietului provincial al deputaţilor ţărani şi comisar gubernial
al Basarabiei. La 21 noiembrie 1917 devine preşedintele Sfatului
Ţării din Basarabia, iar din 1918, deputat în Parlamentul
României, ministru al portofoliilor Sănătăţii, de Interne, de
Stat, al Comunicaţiilor, şi vicepreşedinte al Consiliului de
Miniştri (1936-1937). Membru corespondent (1909) şi membru
titular (1918) al Academiei Române. La 26 mai 1919 şi-a
pronunţat discursul de recepţie intitulat “Spaţiul şi timpul în
noua lumină ştiinţifică”, pe care l-a început astfel: „Adânc
emoţionat, iau cuvântul. Fiu al Basarabiei, al unei părţi
locuite de români, cari nici cu gândul cel mai îndrăzneţ nu
aşteptau să se întoarcă la sânul neamului, eu acuma stau în
mijlocul dv. nu numai ca o idee de unitate naţională, nu numai
ca un simbol al Unirii, dar ca un adevărat reprezentant al
Unirii, care este un fapt împlinit. Ştiinţa este internaţională
şi ca să devie naţională trebuie ca ideile ei să intre şi să
domine în adâncimea maselor poporului, care colorează ideile
acestea cu deosebirile lui“.
Nu se cunosc (încă) locul şi data
iniţierii sale. A fost Mare Maestru al Franc-Masoneriei române.
IONESCU, Dumitru (Take) (1858-1922) Om politic, diplomat, avocat şi reputat orator
Obţine doctoratul în drept la Paris,
în 1881. În perioada 1891-1922 a fost succesiv ministru,
deţinând portofoliile Instrucţiunii Publice şi Cultelor, de
Interne, fără portofoliu, de Externe, de Finanţe; între 1917 şi
1918 a fost vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi apoi
prim-ministru (1921-1922). În tinereţe a fost liberal,
colaborând la „Românul“. În 1887, împreună cu Nicolae Fleva, de
la liberali şi Nicolae Filipescu, de la conservatori, pune
bazele „Ligii de rezistenţă“. După numai doi ani, trece la
conservatori, dar şi aici intră în conflict cu Petre P. Carp. În
1909 fondează Partidul Conservator-Democrat, iar în 1915
întemeiază şi conduce, la Paris, Consiliul Naţional al Unităţii
Române. Nu se cunosc (încă) locul şi data iniţierii sale.
K
KOGĂLNICEANU, Mihail (1817-1891) Istoric, scriitor, publicist şi om politic
Studii la Luneville şi Berlin.
Profesor de istorie naţională la Academia Mihăileană (1843). În
cuvântul de deschidere la acest curs, a afirmat printre primii
ideea potrivit căreia cunoaşterea istoriei patriei este o
chezăşie a afirmării naţionale. A publicat documente istorice în
revista “Arhiva românească” (1840-1841 şi 1845) şi a redactat
periodice de orientare patriotică şi democratică, precum:
“Alăuta românească”, “Dacia literară” (1840), “Propăşirea”
(1844), “Steaua Dunării” (1855-1860). Nu a participat direct la
Revoluţia de la 1848, dar a fundamentat, prin ideile sale,
doctrina paşoptistă. În emigraţie a redactat “Dorinţele partidei
naţionale din Moldova, având, la revenirea în ţară, un rol
important în pregătirea Unirii Principatelor. A fost de mai
multe ori ministru: de Interne (1863, 1868-1870, 1879-1880), de
Externe (1876, 1877-1878) şi prim-ministru (1863-1865). Şi-a
legat numele de secularizarea averilor mânăstireşti şi de
reforma agrară, înfăptuite pe timpul principelui (mason,
probabil, şi acesta) Alexandru Ioan Cuza şi de actul proclamării
Independenţei de stat a României (9 mai 1877), pe timpul
principelui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen (şi el mason).
A scris: « Histoire de la Valachie, de la Moldavie et des
valaques transdanubiens », vol. I, referitor la perioada
1241-1792, o autobiografie (« Iluzii pierdute. Un întâiu
amor »), proză istorică (« Trii zile din istoria Moldovei »),
proză satirică (« Fiziologia provinţialului la Iaşi »,
« Adunările dănţuitoare »), un roman neterminat (« Tainele
inimii »). A fost printre primii membri aleşi ai Academiei
Române (1868), instituţie unde a ocupat şi fotoliile de
preşedinte al secţiunii istorice (1869) şi preşedinte al
Academiei (1887-1890).
Încă din 1844 era Venerabilul unei loji
bucureştene. Fiul său, Vasile M. Kogălniceanu (1863-1941) a
fost, de asemenea, franc-mason.
L
LUPAŞCU, Ştefan A. (1909-1988) Filosof şi om de ştiinţă
Stabilit la Paris. Obţine doctoratul la Sorbona, cu lucrarea
« Du devenir logique et de l’affectivite ». Manifestă preocupări
în domeniul filosofiei, ştiinţelor naturii, logicii şi
epistemologiei şi cercetează raporturile dintre ştiinţa şi arta
contemporană. S-a impus ca unul dintre marile spirite ale
culturii umaniste europene, principala caracteristică a creaţiei
sale fiind interdisciplinaritatea. Cele mai reprezentative
lucrări ale sale sunt: « Logique et contradiction » (1947), « Le
principe d’antagonisme et la logique de l’energie » (1951),
« Les trois matičres » (1960), « L’energie et la matičre
vivante » (1962), « Science et art abstrait » (1963),
« L’energie et la matičre psychique » (1974), « Psychisme et
sociologie » (1978), « L’Univers psychique. La fin de la
psychanalyse » (1979). O selecţie a acestor lucrări a apărut şi
în limba română, sub titlul « Logica dinamică a
contradictoriului » (1982). În 1991 a fost ales membru de onoare
post-mortem al Academiei Române.
Istoria masonică a reţinut numeroase date, legate de
participarea sa la diverse evenimente ale Ordinului (preluare
după Horia Nestorescu-Bălceşti): delegat al Marii Loji Naţionale
din România (MLNR), la aprinderea luminilor Lojii Dimitrie
Cantemir din Iaşi (1928), membru al Lojii bucureştene
Fraternitatea Aliată şi semnatar al Convenţiei de unificare a
Marii Loji Simbolice de Rit Ioanit din Transilvania, cu MLNR
(1930), membru al Lojii bucureştene Sever Pleniceanu,
reprezentant al acesteia la Conventul Solemn de la Iaşi, al
Franc-Masoneriei Române Unite (FMRU) şi şef al Secretariatului
general al Consiliului Federal Suprem al FMRU (1935); în acelaşi
an, a fost garant de amiciţie pe lângă FMRU al Masoneriei din
Turcia, îndeplinind aceeaşi funcţie în loja sa, din partea
Marilor Loji Parahyba (Brazilia) şi Cuscathan (San Salvador).
M
MAGHERU, Gheorghe (1802-1880) General şi om politic
Participă în armata rusă la campania acesteia din 1829-1830.
Intrat în magistratură, a fost preşedinte de tribunal şi prefect
de Romanaţi (1846-1848). Apropiat al „fratelui“ Nicolae
Bălcescu, participant activ la Revoluţia de la 1848, membru al
Guvernului Provizoriu, organizator al taberei militare de la
Râureni-Troianu (Vâlcea), plecat în exil până în 1859, când a
fost un aprig luptător pentru Unirea Principatelor, ca membru
al Adunărilor ad-hoc.
Nu se cunosc (încă), locul şi data
iniţierii sale. Horia
Nestorescu-Bălceşti l-a găsit înregistrat
ca vechi mason în nişte liste datând din 1887.
MAIORESCU, Titu Liviu (1840-1917) Critic literar, estetician şi om politic
Absolvă, ca şef de promoţie, Academia Theresiană din
Viena (1851-1858), continuându-şi studiile la Berlin şi
Giessen, unde obţne doctoratul cu titlul Magna cum Laudae
(1859). În următorii ani, îşi ia licenţa în litere şi filosofie
(1860) la Sorbona şi licenţa în drept (1861). Reîntors în
patrie, obţine un post în magistratură la Tribunalul de Ilfov
(1862), apoi va fi profesor universitar de istorie, filosofie şi
logică la Iaşi şi la Bucureşti. În 1863 întemeiază la Iaşi,
Societatea literară Junimea. În urma unui proces de imoralitate,
este suspendat din învăţământ în 1864, dar intră în avocatură şi
din nou în învăţământ în 1865, de unde va fi demis iar, în 1868.
Regalist şi conservator, intră în politică şi este ales deputat
(1874), ocupând succesiv următoarele portofolii ministeriale: al
Cultelor (1874-1876), agent diplomatic la Berlin (1876-1900, cu
numeroase prezenţe în ţară), de Justiţie (1900-1901, 1912), de
Externe (1911-1912, 1912-1914), iar ca prim-ministru (1912 şi
1913) prezidează Congresul de Pace de la Bucureşti (1913),
organizat în urma războaielor balcanice. Între 1884 şi 1909 este
profesor la Universitatea din Bucureşti, rector al acestei
instituţii (între 1892 şi 1897). Până în 1914 a fost
preşedintele Partidului Conservator. În critica literară a
susţinut principiul autonomiei estetice şi, prin teoria
„formelor fără fond“, a denunţat transplantarea formală a unor
instituţii şi reforme inadecvate situaţiilor prin care trecea
România la sfârşitul secolului al XIX-lea. A introdus criteriul
estetic în judecarea valorilor poetice (“O cercetare critică
asupra poe ziei române de la 1867”), a studiat unele probleme
de lingvistică (“Despre scrierea limbii române”) şi a contribuit
la afirmarea unor reprezentanţi iluştri ai literaturii
autohtone, precum Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca
Caragiale, Ion Slavici (“Critice”, 3 vol.). A fost logician
(principala sa lucrare în domeniu este “Logica”), orator (vezi
“Discursurile parlamentare”) şi memorialist (“Însemnări
zilnice”) de excepţie. În 1867 a fost numit membru al Societăţii
Literare Române (viitoarea Academie Română), fiind ales apoi
vicepreşedintele acesteia în 1880 şi preşedintele secţiunii
literare, în 1889.
Iniţiat, asemenea majorităţii
junimiştilor, în Loja ieşeană Steaua României, la 26 noiembrie
1866 (loja al cărei Venerabil era George Suţu, fusese
constituită la 18 august acelaşi an). După câteva luni, la 11
februarie 1887, primeşte gradele de Companion şi Maestru, tot
în această lojă.
MANOILESCU, Mihail (1891-1950) Inginer, economist şi om politic român
După absolvirea Şcolii de Poduri
şi Şosele din Bucureşti (1915), intră în învăţământ şi
administraţie. Profesor universitar, subsecretar de stat la
Finanţe (1926-1927), ministru al Comunicaţiilor şi Lucrărilor
Publice (1930), al Industriei şi Comerţului (1930-1931),
guvernator al Băncii Naţionale (1931). Ca ministru de Externe în
guvernul Gigurtu (1940), a semnat, din partea României,
umilitorul Dictat de la Viena. Deşi a fost membru al Partidului
Naţional-ţărănesc (din 1929), datorită lucrărilor şi ideilor
sale este socotit unul dintre întemeietorii neoliberalismului în
România. A fost un intelectual de o mare erudiţie, cu o
pregătire tehnică şi cultură economică, filosofică şi
sociologică. Printre cele mai semnificative lucrări ale sale se
numără: “Importanţa şi perspectivele industriei în noua Românie”
(1921), “Neoliberalismul” (1923), “Théorie du protectionisme et
de l’echange international” (1929, a cunoscut mai multe ediţii
în limbile engleză, germană, italiană, portugheză, în româneşte
fiind publicată abia în 1986), “Le sičcle du corporatisme.
Doctrine du corporatisme integral et pur” (1934), “Ideea de plan
economic naţional” (1938), “Solidaritatea economică a
Sud-Estului european” (1939), “Rostul şi destinele burgheziei
româneşti” (1942).
Nu se cunosc (încă) locul şi data iniţierii
sale. După trecerea în adormire a Masoneriei româneşti de către
Ion (Jean) Pangal, înainte de plecarea acestuia în străinătate
(1941), Manoilescu a preluat de la el listele cu toţi fraţii
români.
MANOLESCU, Ion (1881-1959) Actor
Student al lui
Constantin Nottara. Joacă la diferite companii teatrale
(Naţional, Modern, Bulandra, Comedia, Excelsior), remarcându-se
printr-o deosebită forţă dramatică, putere de interiorizare şi
frazare impecabile. A excelat ca actor în piesele “Moartea
civilă”, “Strigoii”, “Cadavrul viu”, “Hamlet”, “Richard al
III-lea”, “Suflete tari”. A fost profesor la Academia Regală de
Muzică şi Artă Dramatică din Bucureşti.
Nu se cunosc (încă)
locul şi data iniţierii sale. Figurează înscris în evidenţele
masonice ale anului 1930.
MAVROCORDAT, Constantin Domn al Ţării Româneşti (1730, 1731-1733, 1735-1741, 1744-1748, 1756-1758, 1761-1763) şi al Moldovei (1733-1735, 1741-1743, 1748-1749, 1769)
Fiul lui Nicolae Mavrocordat, domn al Moldovei
(1709-1710, 1711-1715) şi al Ţării Româneşti (1715-1716,
1719-1730). A înfăptuit o serie de reforme (socială, a
justiţiei, fiscalităţii şi armatei), prin care a modernizat
Principatele Dunărene. Pe linie socială i-a eliberat pe rumâni
(1746) şi vecini (1749), introducând claca – formă a rentei în
muncă prestată de ţăranii şerbi şi liberi, fără pământ, în
beneficiul deţinătorilor de pământ. Publică în 1841 o colecţie
de documente româneşti, cea mai veche păstrată până în zilele
noastre.
În 1735, la un an de la aprinderea luminilor primei
loji autohtone de către secretarul său, Anton Maria del Chiaro,
fondează la Iaşi, Loja Moldova.
MINULESCU, Ion (1881-1944) Poet, prozator şi dramaturg
Studii la Paris (1905). Secretar de
redacţie la publicaţiile simboliste “Revista celorlalţi” (1908)
şi “Insula” (1912), apoi la “Luceafărul” şi “Viitorul”. Director
al Teatrului Naţional din Bucureşti (1926), director general al
artelor în Ministerul Cultelor şi Artelor. A scris volume de
poezii (“Romanţe pentru mai târziu”, “De vorbă cu mine însumi”,
“Nu sunt ce par a fi”), proză fantastică (“Casa cu geamurile
portocalii”, “Cetiţile noaptea”), romane (“Roşu, galben şi
albastru”) şi piese de teatru (“Pleacă berzele”, “Manechinul
sentimental”).
A fot primit în rândurile fraţilor în 1940,
acelaşi an în care a fost iniţiată şi soţia sa, Claudia
Millian-Minulescu.
MORUZI, Alexandru (1744-1807) Domn al Ţării Româneşti (1793-1796, 1799-1801) şi al Moldovei (1792, 1802-1806, 1806-1807)
A aparţinut unei familii fanariote.
Politica sa fiscală excesivă a provocat nemulţumirea ţăranilor
moldoveni, cărora le-a restrâns drepturile asupra pământurilor
necultivate (1805).
Iniţiat la 24 martie 1776, în Loja St.
Andreas din Sibiu, în acelaşi an primind gradele de Companion,
Maestru şi Maestru Perfect, în aceeaşi lojă. Arhivele masonice
îl înregistrează ca Venerabil al unor loji de la Bucureşti
(1786) şi Iaşi (1803). În 1824, în Encyclopaedie dei
Freimarerei de C. Lenning, tipărită la Leipzig, a apărut o
biografie a lui Moruzi, singurul frate din ţările române prezent
în această enciclopedie.
MURGU, Eftimie (1805-1870) Profesor, filolog şi jurist
Audiază cursuri de filosofie şi
drept la Pesta (1827-1834). Profesor la Academia Mihăileană din
Iaşi, unde ţine primul curs de filosofie în limba română (1834).
Profesor de logică şi drept la Bucureşti, unde a participat la
comploturile revoluţionare din perioada premergătoare şi
postmergătoare lui 1848, fiind închis de două ori (1845–1848 şi
1849-1852). A condus Revoluţia de la 1848 din Banat, militând
pentru recunoaşterea drepturilor naţionale ale românilor.
Deputat în Parlamentul de la Pesta şi preşedinte al Adunării
Populare a Românilor de la Lugoj.
Iniţiat în tainele
Franc-Masoneriei de când se afla la Iaşi; în 1834 era
Venerabilul unei loji din capitala Moldovei.
N
NEGRI, Costache (1812-1876) Scriitor, om politic şi diplomat
După studii la Iaşi, Chişinău şi Odessa şi
călătorii efectuate în Austria, Germania, Italia, Anglia şi
Franţa, reuşeşte să adune la moşia tatălui său de la Mânjina
(jud. Galaţi), tineri patrioţi din toate provinciile româneşti.
Nu participă direct la Revoluţia de la 1848, fapt pentru care
scapă de exil şi primeşte diferite însărcinări în administraţia
Principatului Moldova: pârcălab de Covurlui (1851), ministru al
Lucrărilor Publice (1854), agent diplomatic la Istanbul
(1855-1856), deputat de Galaţi şi vicepreşedinte al Divanului
ad-hoc (1857). Deşi fusese propus domn, se supune hotărârii
fraţilor de a-l alege pe Cuza în acest înalt post şi îl
însoţeşte pe acesta la Istanbul la audienţa acordată de sultan
pentru recunoaşterea Unirii Principatelor. Ministru al României
la Constantinopol (1859-1866). Prieten apropiat al domnitorului
Cuza (şi el mason), a susţinut exclusiv politica reformatoare a
acestuia.
Nu se cunosc (încă) locul şi data iniţierii sale. În 1842 era
Venerabilul unei loji din Bârlad.
NEGRUZZI, Costache (Constantin) (1808-1868) Scriitor
În
refugiul de la Chişinău, la vârsta de 13 ani, îl cunoaşte pe
poetul (mason, probabil nedezvăluit) A. S. Puşkin. A fost diac,
căminar, spătar, agă, postelnic, vornic (1823-1837), efor al
Iaşiului (1840-1843), director al vistieriei Moldovei
(1843-1849, 1851-1854, 1856), efor al şcolilor (1848), membru al
Comisiei pentru delimitarea frontierelor în urma încheierii
Tratatului de Pace de la Paris (1856), director al Statisticii
Centrale, ministru interimar la Finanţe (1861). Neparticiparea
sa la Revoluţia de la 1848 din Moldova şi nici la evenimentele
legate de lupta pentru Unire explică pleiada de funcţii ocupate
în administraţie. Autor de nuvele melodramatice (“Zoe”, “O
alergare de cai”), proză epistolară (“Negru pe alb”), nuvele
istorice (“Alexandru Lăpuşneanu”), versuri eroice (“Aprodul
Purice”), teatru (“Muza de la Burdujeni”, “Doi ţărani şi cinci
cârlani”). Traduceri din V. Hugo şi A. S. Puşkin. Pentru
întreaga sa activitate literară a fost numit, în 1867, membru al
Societăţii Literare Române, viitoarea Academie Română.
Nu se
cunosc (încă) locul şi data iniţierii sale, însă în 1850 era
membrul unei loji din Iaşi. Fiii săi, Iacob şi Leon, iniţiaţi în
anul 1866, în Loja ieşeană Steaua României, au primit în anul
următor gradele de Companion şi Maestru, tot în această lojă;
Iacob C. Negruzzi a fost Venerabilul acestei loji în 1886.
P
PALEOLOGU, Alexandru (1919- 2008) Eseist
Licenţiat în drept (1941), consilier al Comisiei române pentru
aplicarea armistiţiului (1944), ataşat de legaţie în Franţa
(1946-1947). A colaborat la revistele “Gândirea”, “Universul
literar”, “Duminica”.
Nu se cunosc (încă) data şi locul
iniţierii sale. În 1990 a fost ales Mare Maestru al Marii Loji
Naţionale din România, cu sediul în exil la Paris.
PAPINIU, Emil I. Jurist
Iniţiat în Loja Libertatea din Ploieşti (data încă nu se cunoaşte). Între 1929 şi 1936, desfăşoară o vie activitate masonică, având următoarele demnităţi (după Horia Nestorescu-Bălceşti): Mare Orator al Marelui Orient al României (1929), preşedinte activ al Consiliului Ordinului Marelui Orient al României (1930-1932), garant de amiciţie al Marii Loji a Sârbilor, Slovacilor şi Croaţilor pe lângă Marele Orient al României (1930), respectiv al Marelui Orient al Franţei şi al Marii Loji din New York pe lângă Franc-Masoneria Română Unită (1935), Mare Maestru al Marelui Orient al României (1933), Mare Secretar Federal al Franc-Masoneriei Române Unite (1935) ş.a.
PAUKER (PACHER), Alfred Avocat
Văr primar cu Marcel Pauker,
soţul Anei Pauker. A emigrat în 1950 în S.U.A. Nu se cunosc
locul şi data iniţierii sale. Între 1930 şi 1935 a îndeplinit
următoarele demnităţi masonice: Mare Orator Adjunct al Marelui
Orient al României (1930) şi Mare Orator (1932-1933),
Venerabilul Lojii bucureştene Redeşteptarea (1930, 1932, 1935).
persu, Aurel (1890-1977) Inginer şi inventator. Este printre
primii în lume care a studiat aplicarea formei aerodinamice la
automobile. În 1924 a înregistrat invenţia sa referitoare la
„automobilul aerodinamic corect“, a cărui formă era asemănătoare
cu cea a unei picături de apă în cădere (acest automobil se
păstrează la Muzeul Tehnic „Doctor D. Leonida“, din Bucureşti).
Iniţiat la 18 martie 1932 (nu se cunoaşte Loja, probabil
Minerva). Devine Companion la 4 martie şi Maestru, la 31 martie
1933. Venerabil al Lojilor bucureştene Minerva şi Concordia. A
fost membru în Consiliul Marelui Orient al României (1934) şi
membru în Consiliul Federal Superior al Franc-Masoneriei Române
Unite, în demnitatea de Mare Păstrător de Sigilii (1935).
PETER, Julian M., Inspector general, apoi primar general al Capitalei
Principalele sale demnităţi masonice (preluate
după Horia Nestorescu-Bălceşti) au fost: demnitar al Lojii
Propaganda (1930) şi Venerabil al Lojii Pitagora (1932), ambele
din Orientul Bucureşti, Mare Orator al Marii Loji Naţionale din
România şi Mare Orator Federal al
Franc-Masoneriei Române Unite
(1935), garant de amiciţie al Marii Loji elveţiene Alpina, în
România şi al Franc-Masoneriei iugoslave în Loja Colonel Sever
Pleniceanu, din Orientul Bucureşti (1935).
PÉTERFI, Ştefan (1906-1978) Botanist român de naţionalitate maghiară
A efectuat
cercetări asupra algelor marine şi asupra inhibitorilor de
creştere a plantelor. Principalele sale lucrări sunt “Creşterea
şi dezvoltarea plantelor” şi “Nutriţia plantelor”. Membru
corespondent (1955) şi titular (1963) al Academiei Române.
Vicepreşedinte al acesteia (1974).
Nu se cunosc (încă) locul
şi data iniţierii sale. În 1932 era Venerabilul Lojii Bethlen
Gabor din Târgu Mureş.
PIUARIU-MOLNAR, Ioan (1749-1815) Om de ştiinţă şi cărturar iluminist
Primul medic titrat român
(1774). Chirurg al Universităţii din Viena, medic la Sibiu şi
profesor de oftalmologie la Şcoala medico-chirurgicală din Cluj.
Autor al celei dintâi gramatici româno-germane, al unei istorii
universale şi al unui dicţionar român-german. A iniţiat prima
publicaţie ştiinţifică medicală, „Sfătuire către studenţii în
chirurgie“ (1793) şi a colaborat la redactarea lui Supplex
Libellus Valachorum.
Iniţiat în Loja sibiană St. Andreas, la 16 septembrie 1781.
Gradele de Companion şi Maestru le-a primit în aceeaşi lojă, la
17 aprilie 1783 şi, respectiv, 13 octombrie 1784.
POENARU, Petrache (1799-1875) Cărturar iluminist
Profesor la Colegiul Naţional „Sf. Sava“ din Bucureşti (1819),
secretar al cancelariei lui Tudor Vladimirescu (1821), apoi
bursier la Viena şi Paris. Obţine în 1827, la Paris, brevetul
pentru invenţia tocului rezervor cu piston (stiloul), „un condei
portăreţ fără sfârşit, alimentându-se el însuşi cu cerneală“.
Reîntors în ţară în 1832, este pe rând, inspector şcolar şi
director al Eforiei şcoalelor (1832) – post în care are merite
deosebite în organizarea învăţământului naţional, mare clucer şi
membru în Obşteasca Adunare (1841), agă (1851), membru al
Consiliului de Stat (1864). Participant la Revoluţa de la 1848
din Ţara Românească, în calitate de membru în Comisia pentru
eliberarea ţiganilor. Membru fondator al „Societăţii
filantropice“ (1833), „Asociaţiei literare“ (1845), membru de
onoare al Societăţii „ASTRA“, unul dintre fondatorii Grădinii
Botanice şi al Muzeului Naţional de Antichităţi din Bucureşti,
membru al Academiei Române (1870). În discursul de recepţie
dedicat şcolii româneşti, rostit în 1871, a ţinut să menţioneze:
„În epocile de amorţire ale naţiunilor apar evenimente care, ca
rază din cer, luminează popoarelor ochii minţii, în deşteptarea
conştiinţei de sine şi le conduce pasul pe calea progresului în
dezvoltarea simţului naţional. Un eveniment de această natură,
din cele mai memorabile, avem a semnala în istoria patriei
noastre înfiinţarea şcoalei marelui dascăl şi înfocat patriot,
Georgiu Lazăr, care a deschis românilor calea ştiinţei şi
preţuirei de limba şi naţionalitatea lor...“.
Nu se cunosc
(încă) locul şi data iniţierii sale. Din 1856 a fost Venerabilul
unei loji bucureştene.
POGOR, Vasile (1833-1906) Scriitor şi jurist
Licenţiat în drept la Paris, prim-preşedinte al Curţii
de Apel din Iaşi, prefect şi primar de Iaşi, membru fondator al
„Junimii“, preşedinte al „Societăţii pentru încurajarea junimei
române studioase“, ministru al Cultelor şi Instrucţiunii
Publice (1870).
Iniţiat la 14 martie 1866, în Loja ieşeană
Steaua României, într-o lună de zile primind gradele de
Companion şi Maestru al aceleiaşi loji. La 5 noiembrie 1866,
Marele Orient al Franţei îi eliberează o diplomă, prin care îi
recunoaşte gradul 18.
POTECA, Eufrosin (1786-1859) Cărturar şi teolog iluminist
Profesor la Academia Grecească
(1816-1818) şi la Colegiul Naţional „Sf. Sava“ (1825-1832) din
Bucureşti. Audiază la Pisa şi Paris (1818-1825), cursuri de
filosofie, teologie şi istorie. Din cauza ideilor iluministe
prea radicale, este eliberat din învăţământ şi trimis egumen al
Mânăstirii Gura Motrului (1829). În acelaşi an, publică
traducerea lucrării “Filosofia cuvântului şi a năravurilor”,
aparţinând germanului J. G. Heineccius, prin care explică şi
introduce o serie de concepte filosofice în limba română.
Iniţiat, se pare, în perioada studiilor din Italia
(1818-1822). În 1830 făcea parte dintr-o lojă bucureşteană.
R
RALEA, Mihai (1896-1964) Sociolog, psiholog, eseist şi om politic
În 1923 obţine doctoratul în
litere la Sorbona, cu teza « L’idée de revolution dans les
doctrines socialistes. Étude sur l’évolution de la tactique
revolutionnaire »; în acelaşi an scrie şi teza complementară
« Revolution et socialisme. Essai de bibliographie ». Reîntors
în ţară este numit conferenţiar (1923) şi apoi profesor la
Catedra de filosofie şi estetică a Universităţii din Iaşi
(1926). A fost, împreună cu George Călinescu, director la „Viaţa
românească“ (1933). Principalele sale lucrări sunt: « Istoria
ideilor sociale » (1930), « Războiul psihologic – instrument al
agresiunii imperialiste » (1954), « Introducere în sociologie »,
« Contribuţii la istoria societăţii », « Explicarea omului »,
« În extremul Occident », iar în colaborare – « Istoria
psihologiei » (cu C. I. Botez), « Sociologia succesului » şi
« Introducere în psihologia socială » (cu Traian Herseni). A
formulat idealul unei democraţii sociale, care să îmbine
păstrarea libertăţilor individuale cu solidarismul social.
Membru al Academiei Române (1948). Deputat naţional-ţărănist de
Fălciu (1928, 1932), vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor,
ministru al Muncii şi Ocrotirii Sociale (1938). În 1938
părăseşte Partidul Naţional-Ţărănesc şi fondează Partidul
Socialist-Ţărănesc, care, în 1943, se alătură Frontului
Patriotic Antihitlerist. Internat în lagărul de la Târgu Jiu. A
fost coautor al Memoriului prin care se solicita ieşirea ţării
noastre din războiul antisovietic. După 1944 a îndeplinit
următoarele însărcinări: ministrul Artelor (1945), ambasador în
S.U.A., director al Institutului de Psihologie al Academiei,
şeful Catedrei de psihologie a Universităţii Bucureşti, deputat,
vicepreşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, membru al
Consiliului de Stat, preşedinte al Comitetului Naţional pentru
Apărarea Păcii, membru în Consiliul Mondial al Păcii, preşedinte
al Comisiei Naţionale pentru UNESCO şi al Grupului Naţional
Român pentru Uniunea Interparlamentară.
Nu se cunosc (încă) locul şi data iniţierii sale, petrecută,
probabil, în timpul studiilor în Franţa. Ţinând seama de
apartenenţa sa masonică, Guvernul dr. Petru Groza l-a numit
ambasador în S.U.A. (supranumită atunci, “Regatul Masoneriei”);
mai mult chiar, la solicitarea Anei Pauker (ministru de Externe
în acelaşi guvern), a fost ridicat în grad de la Maestru (gradul
3) la Cavaler Rosicrucian (gradul 18). Ulterior, într-un Raport
al său, avea să precizeze: „Reuşita mea în America nu s-a
datorat faptului că sunt un veritabil democrat sau că sunt
cunoscut ca atare, nici pentru că sunt ministru plenipotenţiar,
ci, pentru calitatea mea de mason“. Valentin Lipatti, colegul
său de la Ministerul Afacerilor Externe, îl caracteriza astfel:
„Gândea în fraze scurte, punând accentul pe verbe şi mai puţin
pe epitetul ornant. Extrema sa mobilitate spirituală îi îngăduia
să meargă, cu acelaşi grad de siguranţă, de la expunerea de idei
la notarea de impresii, în senzorialitatea lor cea mai directă.
Ralea a fost unul dintre gânditorii români cei mai originali,
care a înţeles să-şi clădească întreaga creaţie pe experienţa
unei existenţe trăite cu pasiune. O idee pentru care nu ai
suferit – mărturisea el – nu-ţi aparţine... Pentru el o faptă
bună valora infinit mai mult decât un vers frumos. Avea oroare
de artificiu şi preţiozitate în artă ca şi în viaţă: «Fă ceea
ce-ţi dictează legea ta personală – nota el – adică dezvoltă-te
sincer, simplu şi complet». Ţintea spre marile valori
fundamentale, sacrificând adesea criteriile speciale în
favoarea scopurilor generale. Căuta cu înfrigurare adevărul...
«Unii – observa el – ca să se menţină într-o regulă de etică,
s-au agăţat ca de un stupefiant salvator de toate nimicurile
frumoase cu care se încântă copiii bătrâni. Alţii, dimpotrivă,
caută Adevărul. Ei nu pot trăi decât privind la lumina Soarelui
în faţă, chiar dacă ştiu că-i orbeşte»“. Despre moartea sa,
acelaşi Valentin Lipatti spunea: „...a încetat din viaţă la
Berlin... într-o zi toridă de august, departe de ţară şi de ai
săi. A murit aşa cum trăise: într-o goană veşnică după acţiune.
La moartea sa, scriam că nu mi-l pot închipui bătrân şi bolnav,
poate paralizat într-un jilţ... Sfârşitul eroului trebuie să
concorde cu unitatea sa de caracter. Viaţa lui Mihai Ralea s-a
încheiat cu o ultimă călătorie, în care s-a angajat parcă, cu
aceeaşi nerăbdare, cu aceeaşi febrilitate, cu care trăise
printre noi“.
ROSENTHAL, Constantin Daniel (1820-1851) Pictor şi revoluţionar paşoptist
A pictat tablouri de inspiraţie romantică,
celebre fiind “România revoluţionară” şi “România rupându-şi
cătuşele pe Câmpia Libertăţii”, precum şi portrete (“Elena
Negri”). A participat la Revoluţia de la 1848 din Ţara
Românească şi Transilvania, fiind arestat în timpul unei
„misiuni secrete“. S-a sinucis, se pare, în închisoarea din
Pesta, unde fusese transportat în vederea interogatoriului.
Membru al Lojii bucureştene Frăţia (1844). După datele
prezentate şi comentate de Horia Nestorescu-Bălceşti, în anul
următor este iniţiat, din nou, în Franţa, în Loja Trandafirul
Perfectei Tăceri, iniţierea bucureşteană fiind considerată
„sălbatică, neregulară“. În 1846 a fost ales Maestru de
Ceremonii, iar în 1847 a primit gradul de Maestru în aceeaşi
lojă din capitala Franţei.
ROSETTI, Constantin A. (1816-1885) Scriitor şi om politic
După studiile de la Colegiul
Naţional „Sf. Sava“ din Bucureşti, intră în oştire cu gradul de
locotenent. Devenit aghiotant domnesc, dar demisionează în
1836. A mai ocupat funcţiile de şef al Poliţiei din Piteşti
(1842) şi preşedinte al Tribunalului comercial din Bucureşti.
Participant activ la Revoluţia de la 1848 din Ţara Românească
este eliberat de Ana Ipătescu, împreună cu ceilalţi membri ai
Guvernului Provizoriu alături de care fusese închis. După
înfrângerea revoluţiei, pleacă în exil la Paris, unde este unul
dintre conducătorii emigraţiei române şi publică revista
“România Viitoare” şi ziarul “Republica Română”. Revine în ţară,
ocupând, în timpul lui Alexandru Ioan Cuza, postul de ministru
al Instrucţiunii Publice (1860), iar după înlăturarea acestuia
de la tron, aceeaşi funcţie în 1866, preşedintele Camerei
(1876), ministru de Interne (1878, 1881-1882), preşedinte
adinterim al Consiliului de Miniştri (în absenţa lui I. C.
Brătianu). Ca lider al grupării liberal-radicale a promovat şi
idei antimonarhice, democratice, susţinute în ziarul “Românul”,
pe care l-a editat începând din 1857. În 1867 a fost numit
membru al Societăţii Literare Române, viitoarea Academie
Română. A tradus din Byron, Lamartine şi Voltaire. Este autorul
volumului de poezii “Cântecele fericirii” şi al volumului de
memorii “Scrieri din juneţe şi din esiliu”.
A fost admis în
1844, în Loja Trandafirul Perfectei Tăceri din Paris, primind
toate gradele, până la gradul 18 în 1847, tot în această lojă.
În 1848 ia parte la înfiinţarea Lojii bucureştene Lumina. În
1923, numele său a fost acordat unui atelier din Bucureşti. Este
printre puţinii masoni români prezentaţi în “Dicţionarul
Franc-Masoneriei” realizat sub coordonarea lui Daniel Ligou.
RUSSO, Alecu (1819-1859) Scriitor, militant paşoptist şi unionist
După studii în Elveţia (1829-1835), a fost asesor
judecătoresc la Piatra-Neamţ (1841-1844). Participă activ la
Revoluţia de la 1848 din Moldova, apoi Transilvania (la Marea
Adunare Populară de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj, Adunările
de la Lugoj, Sibiu şi Dej). Pleacă în exil la Viena şi Paris, de
unde revine în 1851 pentru a profesa avocatura şi a lupta pentru
Unirea Principatelor. A făcut parte din Divanul ad-hoc al
Moldovei (1856) şi a fost director în Ministerul Lucrărilor
Publice. Opera sa literară cuprinde: proză memorialistică
(“Soveja”, “Amintiri”, “Piatra Teiului”), observaţii asupra
realităţilor sociale ale vremii (“Iaşii şi locuitorii lui la
1840”), critică literară (“Critica criticii”, “Poezia
poporală”), precum şi poemul masonic în proză, “Cântarea
României”, „imn răscolitor, dedicat patriei iubite“, care evocă
istoria Ţării ca o succesiune ciclică a epocilor de robie şi de
libertate. Iată două citate semnificative din poem: „Deci timpul
sosit-a... semne s-au ivit pe ceriu... pământul s-a clătinat de
bucurie... blestemul înfricoşat s-a auzit despre apus... şi
toate popoarele Europei s-au deşteptat. Priveşte de la miazăzi
la miazănoapte, popoarele îşi ridică capul... gândirea se iveşte
luminoasă pe deasupra întunericului... Gândirea, duhul
dumnezeiesc ce zideşte şi credinţa ce a dat viaţă... lumea
veche se prăvăleşte şi pe a ei dărâmături slobozenia se
înalţă... Deşteaptă-te!“.
Nu se cunosc (încă) locul şi data
iniţierii sale. Ultimele cuvinte, înainte de trecerea în
Orientul Etern a acestui „ostaş al propăşirii“, care a avut
parte de o viaţă scurtă şi zbuciumată, au fost: „Curaj,
prieteni, deşteptaţi-mi patria dacă vreţi să pot dormi în
pace...“.
S
SADOVEANU, Mihail (1880-1961) Scriitor şi om politic
Între 1900 şi 1919 a fost director al Teatrului Naţional din
Iaşi. La 24 de ani era copist la Casa Şcoalelor, iar la 27 de
ani, subşef de birou la Direcţia artelor din Ministerul
Instrucţiunii şi Cultelor, inspector al cercurilor culturale.
În 1908 a devenit vicepreşedinte al Societăţii Scriitorilor
Români, iar apoi preşedintele acesteia. Membru corespondent
(1916) şi membru titular (1921) al Academiei Române. Obţine
Premiul Naţional în 1924. A fost redactor la “Sămănătorul”,
“Cumpăna”, “Însemnări literare”, “Însemnări ieşene”, unul
dintre principalii colaboratori ai “Vieţii româneşti”, director
al “Adevărului” şi al “Dimineţii”. Opera sa literară cuprinde
povestiri şi romane istorice (“Neamul Şoimăreştilor”, “Fraţii
Jderi”, “Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi Vodă”, “Creanga de
aur”, “Nicoară Potcoavă”), proză de investigaţie socială
(“Bordeenii”, “O istorie de demult”, “Venea o moară pe Siret”,
“Baltagul”, “Hanul Ancuţei”), naraţiuni şi descrieri (“Ţara de
dincolo de negură”, “Nopţile de Sânziene”, “Valea Frumoasei”,
“Nada Florilor”, “Locul unde nu s-a întâmplat nimic”) etc. A mai
scris studii, povestiri şi romane inspirate de apartenenţa sa
la Ordinul Masonic şi de credinţa într-o lume mai bună (“Lumina
vine de la Răsărit”, conferinţă ţinută în 1945; “Lupta pentru
pace. Al doilea Congres Mondial al Partizanilor Păcii la
Varşovia, conferinţă ţinută la 19 decembrie 1950 în sala
Ateneului Român; romanul “Mitrea Cocor”). În perioada
interbelică a fost membru al Partidului Agrar, deputat (1926),
senator şi preşedinte al Senatului (1931), iar după Al Doilea
Război Mondial, în virtutea ideilor sale, trece de partea
comuniştilor, fiind membru al Prezidiului Adunării Deputaţilor
(1947), vicepreşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale
(1948-1961), conducătorul delegaţiei României la Congresul
Mondial al Păcii de la Paris (1949), membru în Consiliul Mondial
al Păcii.
Nu se cunosc (încă) locul şi data iniţierii sale.
Între 1927 şi 1930 a fost Venerabilul Lojii ieşene Dimitrie
Cantemir, iar din 1932 al Lojii Moldova, din acelaşi orient.
Între 1930 şi 1935 a îndeplinit următoarele demnităţi masonice:
„Mare Maestru Adjunct al Marii Loji Naţionale din România
(MLNR), Pro Mare Maestru al MLNR, Mare Maestru al MLNR şi Mare
Maestru al Franc-Masoneriei Române Unite. Fratele său, Vasile
Sadoveanu, de profesie inginer agronom, a fost, de asemenea,
mason.
SCHAPIRA, Marcel SLĂVESCU, Victor (1891-1977) Economist şi om politic
După ce a obţinut doctoratul în ştiinţe
economice şi financiare la Halle, devine funcţionar la Banca
Românească şi director general la Societatea Naţională de Credit
Industrial. După 1925 a fost profesor de monedă, credit, schimb,
studiu şi tehnică bancară la Academia de Înalte Studii
Comerciale din Bucureşti, de mai multe ori deputat liberal,
subsecretar de stat la Finanţe (1933-1934) şi ministru de
Finanţe (1934-1935), director al Departamentului Înzestrării
Armatei (1939). Principalele sale lucrări sunt: “Marile bănci
comerciale din România” (1915), “Organizaţia de credit a
României” (1922), “Finanţarea întreprinderilor economice”
(1927), “Analiza critică a bilanţului unei întreprinderi”
(1928), “Finanţarea consumaţiunei” (1928), “Tratat de bancă”,
vol. I-II (1930-1931), “Probleme economice actuale” (1932),
“Curs de economie naţională” (1936, 1942) etc. Membru
corespondent (1936) şi membru titular (1939) al Academiei
Române.
Nu se cunosc (încă) locul şi data iniţierii sale. A
ajuns în ierarhia gradelor masonice până la al 30-lea (Cavaler
Kadosch).
STRAT, Ion D. (1836 sau 1838-1879) Economist şi om politic
Licenţiat în drept la Berlin (1859). În 1860
inaugurează la Universitatea din Iaşi, cu prilejul deschiderii
acesteia, prima Catedră de economie politică. A predat după
1864, “Tractatu completu de economie politică” şi la
Universitatea din Bucureşti. A ocupat portofoliile
ministeriale la Finanţe (1865, 1876), Culte (1866-1867) şi a
fost agent diplomatic la Paris şi Istanbul (după 1870).
Nu se
cunosc (încă) locul şi data iniţierii sale. În 1863 a fost
membru fondator al Lojii Înţelepţii din Heliopolis, din Orientul
Bucureşti.
Ş
ŞONERIU, Ioan (1896-) Jurist şi om de stat
Stabilit în străinătate după 1944. În perioada
interbelică, după doctoratul în drept, susţinut la Paris, ocupă
câteva funcţii importante în administraţie şi în politică: şef
de cabinet la Ministerul de Justiţie, director al închisorilor,
avocat în Contenciosul Statului, membru al Paridului Poporului
al lui Averescu, senator şi deputat, secretar general la
Ministerul de Interne (1931), în acelaşi an fiind primit în
Ordinul Suveran al Cavalerilor de Malta. Delegat al României în
timpul celui
de-Al Doilea Război Mondial pe lângă Crucea Roşie
Internaţională, la Geneva, în Elveţia.
După datele prezentate
de Horia Nestorescu-Bălceşti, se pare că a intrat în Masonerie
în 1944. După 1947 a fost membru al unei loji a românilor
emigraţi. Membru al Marelui Magister de la Roma al Ordinului
Cavalerilor de Malta, ambasador pe lângă UNESCO al acestui
Ordin, iar din 1992, ambasador al Ordinului în ţara noastră.
ŞTIRBEI, Barbu Dimitrie (1799-1869) Domn al Ţării Româneşti (1849-1853 şi 1854-1856)
Membru al unei familii de boieri
valahi, al cărei întemeietor, Cernică Izvoranul, poreclit
Ştirbei, l-a slujit pe Constantin Brâncoveanu (1688-1714). La 18
ani pleacă la studii în Franţa, revenind după patru ani. Ocupă
funcţii administrative, precum sameş al Vistieriei (1829),
vornic al Poliţiei, membru al Comitetului care a redactat
Regulamentele Organice, secretar al statului (1831), logofăt al
„Trebilor bisericeşti“ (1833-1841) şi al Justiţiei (1837).
Candidat la tronul Ţării Româneşti în 1834 şi 1842 şi ministru
de Interne (1844-1847), în timpul domniei lui Gheorghe Bibescu.
Între 1847 şi 1849 a stat la Paris. S-a preocupat de construirea
Teatrului Naţional din Bucureşti, amenajarea grădinilor
Cotroceni şi Cişmigiu, modernizarea administraţiei,
învăţământului, armatei şi domeniului agrar.
Iniţiat în 1819,
când se afla la studii la Paris.
T
TELL, Christian (1807-1884) General şi om politic paşoptist
Ofiţer de la reînfiinţarea oştirii Ţării Româneşti (1830).
Participant la Revoluţia de la 1848. Membru al Guvernului
Provizoriu şi al Locotenenţei Domneşti de la 1848. Exilat până
în 1857, a revenit în ţară participând la pregătirea Unirii
Principatelor. Membru al Divanului
ad-hoc şi de mai multe ori
ministru: al Cultelor (1862-1863), de Război (1871), al Cultelor
şi Instrucţiunii Publice (1871-1874), de Justiţie (1873) şi de
Finanţe (1876). În activitatea sa politică a trecut de la
sprijinul deschis acordat domnitorului şi, probabil, fratelui
Alexandru Ioan Cuza, la conservatorism.
În 1843, împreună cu
fraţii Nicolae Bălcescu şi Ion Ghica, aprinde luminile Lojii
bucureştene Frăţia. A susţinut în 1857, alegerea deputaţilor
masoni pentru Divanul ad-hoc.
TITULESCU, Nicolae (1882-1941) Om politic şi diplomat de talie internaţională
Numit şi
„Cavalerul Păcii Mondiale“. După obţinerea licenţei în drept la
Paris, revine în ţară ca avocat în Baroul de Ilfov. Profesor
universitar de drept civil la Iaşi (1905) şi Bucureşti (1909),
deputat (1912), delegat la Conferinţa de Pace de la Trianon
(1920), unde a avut un rol deosebit în recunoaşterea graniţelor
României Mari. Ministru de Finanţe (1917-1918 şi 1920-1921),
ministru plenipotenţiar la Londra (1921), de două ori ministru
de Externe (1927-1928 şi 1932-1936), delegat permanent
(1920-1936) al României la Liga Naţiunilor, fiind singurul
diplomat ales de două ori ca preşedinte al acestei organizaţii
(1930 şi 1931). Membru de onoare (1930) şi membru titular (1935)
al Academiei Române. Preşedinte al Academiei Diplomatice
Internaţionale. A fost unul dintre cei mai străluciţi oratori şi
creatori de politică internaţională pentru promovarea şi
menţinerea păcii. Îndepărtat din guvern (în august 1936), a
emigrat în Franţa. A simpatizat cu adepţii Republicii Spaniole
în timpul războiului civil din această ţară (1936-1939). Edouard
Herriot, prim ministru al Franţei, una dintre personalităţile
celei de-a treia Republici Franceze îl prezenta astfel: “Acest
ministru al unei ţări mici face o politică în stil mare. Ce om
uimitor! În politica externă e îmbarcat pe o firavă
luntrişoară, pe care o conduce ca pe un vapor mare, în politica
internă stă călare pe o scândură putrezită, căreia până la urmă
îi dă o stabilitate de stâncă”.
Nu se cunosc locul şi data
iniţierii sale, efectuată probabil când se afla la studii în
Franţa.
U
URSU, Nicola, zis Horea (Horia) din Albac
Fruntaş al ţăranilor din localitatea sa, al cărui renume a
crescut în urma vizitelor efectuate la Viena, chiar la curtea
împăratului austriac Iosif al II-lea. Conducător al răscolei
ţărăneşti din Transilvania, din anul 1784, alături de Cloşca şi
Crişan. La 28 februarie 1785, Horia şi Cloşca sunt executaţi
prin tragere pe roată. S-a considerat că execuţia a fost, în
vremea respectivă, o execuţie masonică.
Col. dr. Mircea Dogaru
precizează într-un studiu al său: “În ceea ce ne priveşte, am
subliniat adesea că “Frăţia”, ca organizaţie românească este
prezentă încă în 1784, Horea fiind în contact de “Frăţia de
cruce” din Viena, prin omul de legătură “Salis”, că horenii se
numeau “frăţii ale sale” şi apare la lumină o organizare
teritorială pe “frăţii” (“fratusii”). Tot Mircea Dogaru face
referire la “bizara declaraţie a lui Cloşca de la Tibru (l2/23
noiembrie 1784), dată vice-colonelului Schultz şi încheiată cu
invocarea drepturilor omului: “Noi vom muri fericiţi că exemplul
nostru va garanta urmaşilor Drepturile Umanităţii!”. În 1997,
eminentul ziarist de la Evenimentul zilei, Corneliu Ciocan, i-a
dedicat un studiu important, intitulat “Horea, conducătorul
răscoalei de la 1784, era franc-mason”.
V
VAIDA-VOEVOD, Alexandru (1872-1950) Medic şi om politic
În
timpul studiilor de medicină efectuate la Viena, salută
delegaţia română care a adus aici Memorandumul (1892) şi
participă la organizarea unui congres care critica stăpânirea
maghiară în Transilvania (1896). Conducător al Partidului
Naţional Român din Transilvania şi al Partidului
Naţional-Ţărănesc, reprezentant al românilor din Transilvania în
Parlamentul de la Budapesta, citeşte în 1918 în acest Parlament,
Declaraţia de valorificare a dreptului de autodeterminare al
Naţiunii Române. A fost ales de Marea Adunare Naţională de la
Alba Iulia
(1 Decembrie 1918), membru în Consiliul Dirigent al
Transilvaniei (1918-1920) şi membru al delegaţiei care a
prezentat regelui Ferdinand I, Actul Unirii. Dan Amedeo
Lăzărescu îi prezintă astfel activitatea: „Între decembrie 1919
şi martie 1920 s-a aflat în fruntea Guvernului României,
calitate în care, după întoarcerea lui Ionel Brătianu, a condus
delegaţia ţării noastre la Conferinţa de Pace de la Paris. A
fost ministru de Interne (de trei ori – n.n.) în guvernele
formate de Partidul Naţional-Ţărănesc (10 noiembrie 1928–6 iunie
1930 şi 13 iunie–9 octombrie 1930) şi apoi din nou prim-ministru
(6 iunie–10 august 1932 şi 4 ianuarie–13 noiembrie 1933). În
martie 1945 a fost arestat, iar apoi deţinut cu domiciliu
forţat până la sfârşitul vieţii“.
După Dan Amedeo Lăzărescu,
Vaida-Voevod a solicitat primirea în Loja intelectuală Ernest
Renan, în primele luni ale anului 1919: „După ce Brătianu a
semnat în numele României, la 28 iunie 1919, Tratatul de Pace
cu Germania, în Galeria oglinzilor din Castelul de la
Versailles, el a părăsit Parisul şi a revenit în ţară...“. În
acest context, Vaida-Voevod a fost audiat la 7 iulie 1919, în
vederea iniţierii care a avut loc abia la 4 august, fiind primit
ucenic în loja în care a solicitat acest lucru. La 20 septembrie
1919 a participat la Paris, ca invitat special, la şedinţa de
închidere a Conventului anual al Marelui Orient de Franţa. În
calitatea lui, recunoscută, de membru al Marelui Orient, Vaida a
avut prilejul să trateze cu Clemenceau şi cu George Lloyd, ei
înşişi membri ai acestei societăţi secrete, în cu totul alte
condiţii decât Ionel Brătianu. Pe bună dreptate, V. V. Tilea
aprecia în lucrarea sa “Acţiunea diplomatică a României”,
publicată în 1925, că Alexandru Vaida-Voevod a ştiut “să
construiască pretenţiilor noastre o bază armonizată cu
interesele Aliaţilor, izbutind să câştige României, în scurt
timp, locul şi rolul cel mai important între toate statele
Europei Centrale şi Orientale“.
După Horia
Nestorescu-Bălceşti, la 21 iunie 1923, Vaida-Voevod a fost ales
Membru Emerit al Suveranului Sanctuar al României (deci primise
deja gradul 33), iar în 1928 a fost ales Mare Orator Adjunct.
VOINESCU II, Ion (1816-1855) Ofiţer şi om politic
Maior în oştirea Ţării Româneşti (1836), aghiotant domnesc (1841), secretar al „Asociaţiei literare“ (1845), participant la Revoluţia de la 1848. În 1847 făcea parte din Loja Frăţia.
VLADIMIRESCU, Tudor
Referindu-se la calitatea de iniţait a acestuia, col. dr. Mircea Dogaru precizează: “încă enigmaticul Tudor Vladimirescu nu numai că se încăpăţâna să se adreseze cu “Fraţilor” şi “Fraţi locuitori ...”, dar şi avea, în pofida zbuciumului unor istorici patrioţi talibani de ieri şi de astăzi, legături cu o societate patronată de ţarul Alexandru I, pe care o numim încă Eteria deşi se numea, în realitate, “Philike Hetairia” (Societatea Frăţia).
VUIA, Traian (1872-1950) Inginer şi inventator, pionier al aviaţiei mondiale, constructorul primului avion din lume, brevetat în Franţa în 1903.
A mai inventat un generator original de abur cu randament
termic mare, brevetat în mai multe ţări. Membru al delegaţiei
române la Conferinţa de Pace de la Paris (1919); a participat în
mişcarea de rezistenţă în cel de-Al Doilea Război Mondial, fiind
preşedintele Frontului Naţional Român din Franţa.
A fost
iniţiat la 4 august 1919, în Loja pariziană Ernest Renan,
împreună cu Al. Vaida-Voevod şi cu ceilalţi membri ai delegaţiei
române participanţi la Conferinţa de Pace de la Paris.
Z
ZAMFIRESCU, Duiliu (1858-1922) Scriitor, avocat şi diplomat
Secretar de legaţie la Roma (1888-1906), Atena (1892) şi
Bruxelles (1892-1894) şi membru în Comisia Europeană a Dunării.
Opera sa literară cuprinde lirică romantică (“Imnuri pagâne”),
nuvele, traduceri, corespondenţă şi romane de observaţie socială
şi caracterologică (ciclul Comăneştenilor: “Viaţa la ţară”,
“Tănase Scatiu”, “În război”, “Îndreptări”, “Ana”). Membru al
Societăţii literare „Junimea“ (1883), membru corespondent
(1898) şi titular (1908) al Academiei Române, al cărei
vicepreşedinte a fost în 1918.
Iniţiat, se pare, în Loja
ieşeană Steaua României, în anul 1867; la 18 noiembrie 1867 a
primit gradul de Companion în aceeaşi lojă.